Serban Tiganas despre cum creste orasul (I)


O incursiune în dinamica  oraşului, aşa cum este ea  văzută prin ochii unui arhitect, preocupat de problemele de viziune şi strategie urbană  cu care se confruntă Clujul. Şerban Tigănaş  ne vorbeşte despre parcursul oraşului din ultimii ani cu ezitări, omisiuni, ratări dar şi cu reuşite în mediul construit. Aflăm aici oportunităţile pe care nu trebuie să le ratăm în viitorul imediat şi direcţile înspre care ar fi inspirat să ne concentrăm eforturile.

Apus Cluj Arena photo: Marius Neag
Apus Cluj Arena photo: Marius Neag

Sunteţi Preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, deci cunoaşteţi îndeaproape piaţa arhitecturii la nivel naţional. Cum se construieşte la Cluj din punct de vedere al calităţii, durabilităţii şi eficienţei economice comparativ cu alte oraşe din ţară?

Faptul că sunt preşedintele OAR nu mă face să cunosc piaţa ci mult mai mult fenomenele legate de arhitectură şi motivaţiile lor. Cunosc multe lucruri despre piaţă, ca orice architect care lucrează şi concurează pentru a obţine contracte şi ca orice architect interesat de ceea ce se întâmplă, de zona bună a producţiei de arhitectură, cea care se premiază şi este apreciată.

Datorită faptului că circul mult şi sunt interesat pot să emit părerea că înţeleg bine ceea ce se întâmplă în piaţă. Cum se construieşte la Cluj? În primul rând la Cluj se construieşte ceva mai mult decât în alte părţi, chiar şi acum când ritmul impus de criză a făcut ca lucrările să încetinească peste tot. Faţă de celelalte oraşe din categoria sa, în mod cert în Cluj se construieşte mai mult în ultima perioadă.

Ce se construieşte? Din nou dacă fac o comparaţie pot remarca faptul că în Cluj s-au abordat multe programe de arhitectură, atât publice cât şi private, rezultând o mare diversitate de proiecte, realizate, în şantier sau în faze pregătitoare. La Cluj s-a lucrat pentru regenerarea spaţiului public, dotări pentru sport, infrastructură de transport public, infrastructură pentru trafic, aeronautică, parcaje, reabilitări de parcuri, restaurarea clădirilor publice, locuinţe sociale, biserici, locuinţe colective şi unifamiliale, mai recent birouri, conversii de spaţii industriale, parcuri industriale, clădiri pentru educaţie, în special universitare, clinici private, centre comerciale de mari dimensiuni sau de cartier, hoteluri şi un mare centru cultural, acesta din urmă încă în proiect. Diversitatea e mare, acoperă toate aspectele vieţii, evident cu unele retarduri, dar care totuşi au intenţii şi chiar proiecte, cum ar fi domeniul sănătăţii publice.

Când vine rândul discuţiei despre calitate e greu să faci o distincţie generală de tipul ”la Cluj se construieşte mai bine, sau la fel de bine ca la… ” Cred că în România cultura construirii e destul de omogenă la nivelul de masă, sunt aceealeaşi firme de construcţii care opereză proiectele mai vizibile, aceeaşi piaţă a materialelor şi sistemelor şi fenomene de uniformizare a opţiunilor constructive, adevărat cu anumite nuanţe regionale. Construindu-se ceva mai mult şi şansele de a avea clădiri mai multe din categoria celor cu calitate mai bună cresc şi cred că pentru ce se întâmplă azi în România doar la Bucureşti mai putem vorbi de o clasă de construcţii care pot constitui o ligă superioară faţă de restul ţării. Dar acolo e vorba de cu totul alţi clienţi şi exigenţe, care din păcate nu sunt dublate de o grijă pentru spaţiul public, care în alte oraşe şi aş include Clujul în listă, e cu mult mai mare şi mai cu ştiinţă tratată. Decalajul calitativ între lucrările private şi cele publice fac din Bucureşti un oraş mai puţin atractiv architectural decâr ar putea fi.

Clujul însă este în evoluţie, lentă faţă de aşteptări, dar ce bine că există aşteptări! Calitatea arhitecturii include toate problemele de durabilitate şi eficienţă economică, la fel ca şi alte faţete ale unei complexităţi.

Ceea ce mă nemulţumeşte însă foarte tare la Cluj, faţă de alte oraşe pe care le cunosc bine, Bucureşti, Timişoara, Braşov, Baia Mare, Sibiu, este numărul impresionant de ocazii ratate de a face construcţii mult mai bune, deci un fel de aplecare pentru mediocritate în ceea ce priveşte calitatea.

Piaţa despre care mă întrebi este dominată în Cluj de doar câteva firme care nu reuşesc să producă lucrări remarcabile, dar ştiu să atragă proiectele, poate tocmai prin obedienţă faţă de lipsa de ambiţii de altă natură decât cele financiare ale clienţilor. Lucrările mai bune, unele mult peste medie, care nu lipsesc dar sunt puţine, apar datorită şansei ca un client mai bun să se întâlnească cu un alt fel de arhitect.

Ultima parte a întrebării se referea la eficienţa economică, care corect ar însemna raportul calitate – preţ, în formula contemporană a conceptului costului pe durata ciclului de viaţă al construcţiei. Ei bine acest concept este străin şi la Cluj şi prin restul ţării, cu puţine excepţii şi aici trebuie să remarc domeniul clădirilor de birouri şi al celor industriale, plus puţine apariţii din zona locuinţelor private. Marile operaţiuni făcute în numele eficienţei, sustenabilităţii legate de reabilitarea termică, de valorificarea patrimoniului şi chiar unele investiţii noi nu iau în calcul acest model de abordare.

clujarena
Cluj Arena, Foto: Cosmin Dragomir

In ideea în care aspirăm cu ardoare la titlul de „Capitală Culturală Europeană 2021”, o distincţie a Uniunii  Europene, ar fi recomandat să ne găsim un etalon de raportare în oraşele vestice mai dezvoltate?

Şi fără a fi în cursa pentru CCE merită să te inspiri de la cei cu cele mai bune rezultate, iar acum sunt în Europa multe oraşe din ţările scandinave, din Ţările de Jos şi chiar câteva şi mai interesant de observat din Europa centrală.

Administraţiile româneşti refuză încă să adopte principiile cunoscute şi experimentate care au condus la oraşe umanizate şi mult mai atractive, motivând nevoia de a recupera procesul de modernizare bazat pe infrastructură de circulaţie şi sunt complet lipsite de curaj în a aplica măsuri ferme împotriva celor care au instaurat regula nerespectării regulilor în folosirea drepturilor de construire şi utilizare a spaţiului.

Recent am putut admira reuşitele transformărilor din câteva oraşe comparabile ca dimensiune şi complexitate cu Clujul din zona Flandrei, care ar putea fi modelele de care mă întrebi. Mi se pare fundamental să vorbim cu oamenii care au jucat roluri cheie în aplicarea acestor principii şi să luăm aminte! Împreună cu diverşi parteneri am adus în România pentru a împărtăşi experienţele cele mai bune, oamenii cei mai cunoscuţi ca teoreticieni şi practicieni, din Statele Unite, Danemarca, Marea Britanie, Belgia, Austria, etc., s-au făcut prezentări, s-au publicat cărţi traduse în româneşte… dar inerţia e foarte mare. Ai noştri spun mereu că în România e altfel şi toţi au explicaţii despre de ce nu se pot aplica experienţe reuşite din alte părţi.

Cluj Arena_Cosmin Dragomir_03
Cluj Arena, Foto: Cosmin Dragomir

Pe parcursul perioadei de criză imobiliară putem spune ca la Cluj am fost activi, cel puţin în proiectele publice. Avem stadion nou, Parcul Central reamenajat, Casino-ul restaurat, însa… mai avem multe de îndeplinit.

Care ar fi o listă scurtă a obiectivelor asupra cărora ar trebui intervenit în perioada imediat următoare?

Înainte de toate dă-mi voie să remarc faptul că niciunul dintre proiectele de care vorbeşti şi de altele care au caracterizat perioada la care te referi nu a fost dus până la capăt. Tenta electorală a fiecărei noi ctitorii, bine asezonată cu elemente de cultul personalităţii la liderii politici au fost evident în prim- planul mizelor. Se pare că nu depăşim prea uşor această etapă şi administratorii nu vor deveni prea curând ceea ce sunt în oraşele pe care le vrem de model, adică oameni cu adevărat în serviciul public.

Cred ca lista scurtă ar fi constituită din câteva priorităţi care ar putea lega toate proiectele din oraş într-o coerenţă necesară. Dacă am putea instala o viziune şi o consecvenţă spre realizarea ei toate ar curge mult mai simplu într-o direcţie de dorit. Oraşul atractiv cred că e prima idee importantă.

Cum s-ar putea face oraşul mai atractiv? Legând spaţiile interesante, asigurând o continuitate între cele mai importante puncte, zone şi direcţii, punând în reţea elementele valoroase. Spre exemplu legarea pieţelor Unirii, Avram Iancu, Mihai Viteazu, Lucian Blaga, Muzeului şi chiar Piaţa Gării între ele, activând tronsoanele de legătură ar avea un efect multiplicator pentru folosirea centrului şi regenerarea cu folosirea potenţialului existent în zona centrală. Ar fi o contramăsură de compensare a ”efectului de mall”, adică a dispersiei intereselor spre periferie în detrimental centrului, cu efectele vizibile de decădere urbană, falimente, subutilizare, etc.

În paralel cu tratamentul acestor legături între spaţii, pe care le-aş face cu reabilitarea inteligentă a spaţiilor publice, renegocierea spaţiilor în favoarea pietonilor, bicicliştilor, reducerea drastică a parcărilor direct pe spaţiul public şi integrarea de mobilier urban suficient şi cu design de calitate, un sistem de transport în comun cu adevărat modernizat, atât ca vehicule cât mai ales ca trasee şi prioritate, care să câştige încrederea utilizatorilor ar spori atractivitatea. Un oraş atractiv aduce dorinţa de a trăi şi investi aici, ar aduce mai mult interes din partea zonei afacerilor, a investiţiilor industriale, comerţului şi serviciilor.

În prezent avem un Cluj neomogen, din bucăţi asupra cărora s-a intervenit, făcut parcă din proiecte izolate. Aş continua lista cu câteva dintre atracţiile Clujului care există, unele de foarte mult timp, dar care nu joacă un rol pe măsura potenţialului pe care îl au: Grădina Botanică, Cetăţuia, zona Muzeului etnografic în aer liber, malurile Someşului. Asta e lista scurtă. Spaţii publice de cea mai bună calitate care ar dovedi tuturor, foarte vizibil, că oraşul e avansat, că e un partener evoluat şi prezintă încredere, că merită să trăieşti într-un mediu care e pe calea cea bună, chiar dacă lucrurile necesită timp şi va mai dura până să fie toate aduse la zi.

Ce fel de încredere să ai într-un oraş care nu a reuşit să termine proiectul pieţei centrale, care s-a înpotmolit cu filarmonica şi cu sala de sport, o piaţă Cipariu absolut incoerentă în jurul unui şantier pentru o catedrală utopică, la care se adaugă acum şi un ansamblu universitar ieşit din scară şi poate în curând şi un centru religios cu o expresie discutabilă în acel context, care nu poate finaliza o ocolitoare care parcă se distruge tot mai mult înainte de a fi gata şi care a făcut o pistă de biciclişti pe malul Someşului pe care nu te poţi plimba cu bicicleta din cauza pietonilor, care la rândul lor nu sunt mulţumiţi de ceea ce li s-a oferit în zonă?

Mai avem o jumătate de pistă de aeroport, un parcaj subteran ratat înainte de a fi început în Piaţa Mihai Viteazul, o amenajare feerică în jurul probabil celui mai slab ansamblu de for public din România, Avram Iancu, care nu mai funcţionează (ca norocul), dar pe ce bani, o tentativă de rezolvare a unor locuinţe sociale pentru rromi expediate la propriu la gunoi… nu e un semn bun pentru oricine vrea să se aşeze serios la Cluj, să trăiască şi să contribuie la prosperitatea proprie şi colectivă de aici.

Proiectele nu trebuie să fie mari ci coerente, continue, consecvente viziunii şi fără sincope. Ca să atingem acest nivel ar trebui mai mult investit în discuţii, idei, dezbatere, evaluare şi în calitatea a proiectelor. Cred că spaţiul public de calitate e suportul arhitecturii de calitate, o atrage, setează standardele.

Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir
Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir

Dacă cu câtiva ani în urmă trăiam era mall-urior, acum se pare ca e vremea incubatoarelor de afaceri. Cele mai de amploare proiecte de acest gen, Liberty Center, The Office şi Iulius Mall  promit facilităţi,  pe care administraţia nu le-a putut asigura până în prezent comunităţilor din zonă: spaţii verzi amenajate, locuri de joacă pentru copii, parcări ş.a.m.d.

Aceste facilităţi ”promise” nu sunt nicidecum în sarcina administraţiei, ele fac parte din proiecte şi promotorii le fac tocmai pentru a putea vinde şi închiria, pentru a avea un avantaj asupra concurenţei. E vorba de un standard propus, de o maturizare a pieţei.

Dacă discutăm de natura colaborării dintre investitori şi administraţie vom avea din nou nevoie de un model valabil, care să fie aplicat cu consecvenţă atât de partenerul privat cât şi de cel public.

Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir
Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir

Oraşul trebuie să stimuleze zonele care sunt în decădere, defavorizate, compensând lipsa de interes a dezvoltatorilor, trebuie să negocieze bine cu promotorii acolo unde acest interes există şi profitabilitatea investiţiilor e evidentă. Din punctul acesta de vedere proiectul de la Iulius Mall a eşuat în negocierea cu oraşul, care nu a primit înapoi o zonă coerentă revigorată cu spaţii publice atractive ci doar o congestie de trafic în jurul unei clădiri care şi-a atins probabil scopul comercial, mai ales din lipsă de concurenţă reală. Poate vor recupera ceva acum, cu noua propunere de birouri din apropiere.

In aceste situaţii de negociere a planificărilor private, ce ar trebui îmbunătăţit în demers/procedură astfel încât interesul oraşului să nu rămână la urmă sau pe dinafară?  

 Agenda negociatorului public trebuie să fie clară şi coerentă şi cum spuneam, urmărită cu consecvenţă. Am văzut multe situaţii în care oraşul a cedat complet numai pentru a ”prinde” investiţia, sau nu a înţeles că anumite formule, spre exemplu unităţile comerciale ”big box” în hale tip, industrializate, nu sunt clădiri urbane ci forme periferice care nu au ce căuta în zone cu structuri parcelare bine constituite.

Ca exemplu dau piaţa Mărăşti, care s-a definitivat în zona sudică cu o benzinărie şi un magazin suburban! Există totuşi comportamente pozitive ale administraţiei care a acceptat ca oraşul să nu mai expandeze fără coerenţă prin introducerea în intravilan a altor terenuri cu excepţia constituirii unui interes public în parametri definiţi. Mi se pare un lucru bun care trebuie continuat. Cel mai important lucru este să avem un foarte bun negociator atât vizionar cât şi cu ştiinţa acestei negocieri.

Am putea intra în linie dreaptă printr-o astfel de negociere cu proprietarii zonei de pe Cetăţuie pentru a beneficia de spaţii publice importante, pentru a regenera ştrandul oraşului de lângă stadion, care a fost şi el privatizat şi scos din circuit de foarte mulţi ani, cu Biserica Ortodoxă pentru parcări subterane în piaţa Avram Iancu, cu sindicatele pentru parcări subterane lângă Casa Învăţătorului, cu CFR-ul pentru piaţa Gării, cu Biserica Greco Catolică pentru Cipariu şi aş putea continua, dar să rămânem la liste scurte.

Actualmente se impun condiţii de cedare de terenuri pentru rezervarea de spaţii pentru infrastructură în cazul celor care vor să construiască locuinţe în general, ceea ce e foarte bine, dar nu s-a reuşit mai nimic cu marii actori.

Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir
Dorobantilor Residence, Foto: Cosmin Dragomir

Zonele industriale cunosc pe alocuri, o reactivare uşoară, antrenată de investitori privaţi. Cum vedeţi evoluţia pe termen lung a acestora?  Ar trebui să existe o strategie de înglobare în viaţa oraşului sau pot funcţiona foarte bine în circuit privat, închis urbei?

Aici sunt multe de spus. Fiecare zonă e diferită şi unele s-ar fi pretat la restructurare completă după asanare, altele la conversii cu păstrarea unor elemente construite valoroase dar în zonele în care au pornit lucrări s- au accentuat confuzii admiţând în mod incoerent atât direcţia de transformare înspre alte destinaţii cât şi păstrarea funcţiunilor industriale, care în anumite cazuri au generat conflicte profunde. Dau exemplu situaţii din zona Baciu.

Pe termen lung industria trebuie să migreze în periurban şi chiar în localităţile rurale din zona metropolitană, care poate fi astfel activată, făcând loc în oraş pentru alte funcţiuni care să îl densifice. Din păcate zona Clujana s-a ratat, putea să se transforme într-un ţesut urban cu preluarea de spaţii publice de către oraş. Nu ştiu dacă se mai poate face ceva, oricum trebuie o iniţiativă în sensul acesta, o analiză şi negocieri.

Tehnofrigul s-a ratat cu inserţia unui big box de periferie, Libertatea promite, dar să vedem cum reuşeşte să se ţină de cuvânt şi poate să genereze contaminarea vecinilor, Armătura şi Mucartul. Terapia e ”în adormire”, CUG-ul şi Carbochimul sunt în confuzie aupra direcţiei, închiriind oricui, în vreme ce parcurile industriale se dezvoltă pe ”green field”, consumând terenuri agricole sau mai rău, spaţii verzi cu potenţial de agrement. Fostul abator, tot o zonă industrială e în ”îngheţ” de douăzeci de ani, dar presiunile pe Parcul feroviarilor continuă, deşi terenul abatorului ar putea prelua investiţiile dorite acolo. Hala de la intrarea în atelierele Remarul (16 Februarie), de lângă podul peste calea ferată de la gară este de o frumuseţe rară şi s-ar putea preta la un conversie formidabilă, dar cine să negocieze în numele oraşului?

Între timp toate investiţiile pe bani atraşi încearcă să se caţere pe dealul Lomb, inclusiv clustrerul IT vorbeşte despre asta, fără să se gândescă că aşa se autoexclud de la viaţa oraşului, într-o zonă care va fi poate zeci de ani neterminată şi unde lipsa de infrastructură face totul mult mai scump şi greu de conectat. Oraşul poate funcţiona bine integrând industiile contemporane, sau cel puţin unele dintre ele, cu condiţia ca acestea să fie abordate ca pentru a trăi în oraş, cum au fost odată, demult.

Resturant Via, Foto: Şerban Bonciocat
Resturant Via, Foto: Şerban Bonciocat

Clujul este adesea complimentat pentru frumuseţea clădirilor monument. Din păcate, cele din istoria recentă, întârzie să- şi faca loc în prim plan. Totuşi, care ar fi câteva reuşite ale arhitecturii post- decembriste?

 Istoria nu este concurată nicăieri în lume de arhitectura recent ci doar însoţită acolo unde se reuşeşte cu lucrări contemporane pe măsură. Semnele epocii nu trebuie să fie provocate neapătrat, programatic. Există multe oraşe excelenete în lume în care nu s-au construit multe clădiri publice recente ci doar s- au folosit cu înţelepciune cele existente şi s- a operat asupra spaţiului public, cum spuneam mai înainte.

În compania clădirilor monument este o reuşită orice nu concurează neloial şi nu dezechilibrează ambianţa, dar asta nu e o regulă, arhitectura contemporană de bună calitate poate intra cu succes în dialog contrastant cu cea istorică, dar pentru asta trebuie multă măiestrie, viziune, curaj, cultură atât la administrţie, proprietari, cât şi în rândul arhitecţilor.

Clujul nu este un oraş al marilor reuşite arhitecturale, mai ales după un start întârziat şi apoi după o prea uşoară reuşită a proiectelor comerciale. Totuşi aş menţiona un exemplu de inserţie în zona centrală care a fost pe nedrept hulit, din lipsă de cultură şi poate de precedent, şi în mod cert din atacuri de altă natură, care este hotelul Beyfin din piaţa Avram Iancu, o construcţie corectă, decentă, bine întegrată, după toate regurile.

Rămân la zona centrală şi apreciez că şi transformarea magazinului Central a atenuat în mod subtil bizareria imaginii originale şi cred ca noua formulă a anvelopei recuperea ceva din integrarea ratată iniţial, păstrând şi straturile respective. Păcat că interiorul nu e şi el bine gestionat şi că partea cu parcările e ratată. Foarte discretă şi reuşită realizarea restaurantului Via într-o casă veche cu straturi multiple şi o mică grădină încântătoare.

Aş menţiona şi gafele, ca să echilibrez situaţia: probabil cea mai mare ratare din zona centrală este fosta clădire a telefoanelor de pe strada Bartiţiu, actualmente bancă şi apoi suita de clădiri bancare de vis a vis de pe aceeaşi stradă, una mai neadecvată cu alta, atât în relaţia cu strada şi palatele din vecinătate cât şi cu Someşul.

Mai există şi alte clădiri reuşite, mai multe, inserate, punctuale, în special de locuinţe, care sunt fireşte cele mai numeroase, dar nu le-aş celebra doar pe unele şi ignora pe altele pentru că nu mi se pare just şi nici relevant. Rolul lor în calitatea oraşului e important, dar efectele se nu pot fi decât în vecinătate. Cel mai mare progres al perioadei, evident neterminat şi pe jumătate ca mai tot, este evident spaţiul public.

Şerban Tigănaş este Președinte al Ordinului Arhitecților din România și partener fondator al birourilor de proiectare dico si tiganas şi Planwerk.

Comments 0

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Logheaza-te

Fa parte din comunitatea I Love Cluj

Nu ai un cont?
Inregistreaza-te

Reseteaza Parola

intoarce-te la
Logheaza-te

Inregistreaza-te

Devino membru I Love Cluj

intoarce-te la
Logheaza-te
Ce doresti sa publici?
Intreaba comunitatea
Voting to make decisions or determine opinions
Articol
Formatted Text with Embeds and Visuals
Top-uri/Liste
The Classic Internet Listicles
Video
Youtube, Vimeo or Vine Embeds
Poze
Photo or GIF
Gif
GIF format

Send this to a friend