Grădina Botanică corespunde unei cerinţe economice şi spirituale profunde: trebuinţa de a cunoaşte, de a cerceta lumea plantelor, de a ne bucura de frumuseţea şi infinita ei varietate, dar mai ales de a ne nobila gustul estetic, recreându-ne la văzul florilor… spunea cu mult entuziasm, acum aproape şapte decenii, renumitul geobotanist al Clujului Alexandru Borza.

Doctor în ştiinţe naturale la Universitatea din Budapesta, cunoscutul savant al corolelor rare s-a mai distins ca fiind şi fondatorul mişcării cercetaşilor din România. Participant activ la Marea Unire de la 1918, el a fost mereu convins de aceea că, printr-un muzeu excepţional de plante vii, pus în serviciul cercetării ştiinţifice, dar mai ales al răspândirii culturii şi al gustului pentru flori în sânul comunităţii, Clujul poate deveni o veritabilă „Grădină a Lumii”.

1

Având precedentul grădinii botanice care a funcţionat, în anul 1872, în parcul oferit Muzeului Ardelean de către Contele Mikó Imre, dar şi exemplarele ce fuseseră acumulate prin munca unor botanişti pe parcursul a şapte decenii, Alexandru Borza a pus bazele, în anul 1920, unui nou punct de atracţie pentru iubitorii speciilor rare de plante şi copaci. După cum el însuşi mărturisea, pentru împlinirea acestui deziderat, munca de organizare s-a derulat iniţial pe trei coline din regiunea de miazăzi a oraşului numită Hajongard, ce se ridica înspre Dealul Feleacului. Teritoriul ei, de o întindere considerabilă, făcea parte din terasele vechi, diluviale ale Someşului, prin care Pârâul Ţiganilor, cu trei afluenţi ai săi ocazionali, săpaseră văi adânci şi pitoreşti.

În timp, grădina a ajuns să dispună peste 10.000 de tipuri diverse de plante din toate colţurile lumii, fiind organizată pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal. În interiorul ei s-au construit drumuri, cărări şi poteci, pavate şi pietruite, diverse instalaţii hidraulice, dar şi câteva bazine în care au fost expuse numeroase plante exotice.

Serele, grădina mexicană şi cea japoneză au devenit, în timp, marile atracţii ale locului. Aceasta din urmă a reunit plante din flora fermecatului Orient îndepărtat, fiind edificată în genul colinelor tuki-yama în stilul tradiţional intermediar gyo-no-niwa, dispunând de: cascade, o insulă cu o colină înierbată şi împodobită cu brazi pigmei, o punte de piatră, o pagodă, dar şi un pod curbat şi ornamentat în stilul tradiţional japonez. Într-un asemenea cadru meşteşugit, unde fiecare piatră îşi avea rostul şi semnificaţia sa simbolică, s-au mai adăugat cireşi, crisanteme, dar şi plante urcătoare cu ciorchine mari sau flori ca de salcâm.

3

Pentru perioada de sfârşit de Belle Époque, o asemenea realizare, ce îşi propunea să readucă un echilibru delicat în sânul unei colectivităţi ce luase un avânt masiv pe drumul industrializării, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, un punct de referinţă. După Marea Unire, Clujul s-a impus pe scena ţării nu doar ca un centru cultural însemnat, cât mai ales ca şi un puternic nucleu ce a contribuit decisiv la progresul economiei naţionale.

Organizarea, într-un atare loc, a unei oaze de verdeaţă, a unei veritabile „Ecologii urbane”, destinată să menţină o comunitate orăşenească în deplină armonie cu mediul natural reprezenta dovada unui progres, respectiv a unei maturizări în gândire a elitelor comunităţii. Prin aceasta, ea a oferit lumii şi o oglindă fidelă a unei mentalităţi care a ştiut să valorizeze principii sănătoase de viaţă ce nu au făcut decât sporească gradul de siguranţă şi confort în sânul colectivităţii. Alexandru Borza a fost un simbol remarcabil al acestei elite, un pionier clujean al ecologiei urbane care a înţeles foarte bine cât de importantă este interacţiunea dintre populaţia locuitoare dintr-un spaţiu citadin şi mediul înconjurător natural.

70

În perioada în care el îşi ducea la îndeplinire ambiţiosul său proiect verde, Clujul a cunoscut şi un spor demografic consistent, iar condiţiile ascensiunii oraşului pe verticală, mai ales prin sporirea numărului de întreprinderi industriale, existenţa unor „plămâni sănătoşi” era mai mult decât un imperativ necesar.

Deschiderea Grădinii Botanice la Cluj a reprezentat o minunată confirmare în acest sens, dar mai ales dovada că, prin grija faţă de spaţiile verzi, speciile rare, dar mai ales faţă de armonia şi echilibrul între mediul construit şi natură, minţi luminate din această parte de lume au învăţat una din cele mai importante lecţii ale secolului: viitorul omenirii depinde foarte mult şi de modul în care contemporanii ştiu să folosească, cu înţelepciune şi moderaţie, bogăţiile naturii. Doar aşa, colectivitatea lor are toate şansele să rămână, în timp, o veritabilă „Grădină a Lumii”…


Ti-a placut articolul? Sharuieste si prieteniilor tai :)

0 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.