Profilul lui George este pentru mine în categoria „see first” la notificările de pe Facebook. E genul de artist pe care trebuie să-l urmărești zilnic pentru că ale lui creații sunt legate de spațiul temporal în care ne aflăm. De la George am aflat că Regele nu se mai află printre noi, la postările lui am dat share la #Colectiv, de la el am auzit de evenimentul DOR de la Cluj și tot la el pe profil am aflat pentru prima dată de mișcarea cu afișele de la Cinema Arta.
Însă, atunci când cunoști un personaj doar din postările de pe Facebook, e foarte greu să întâmpini persoana în carne și oase. Pe de o parte pentru că îți e frică să nu fii dezamăgit și pe de altă parte pentru că nu o să-i poți spune în față că ești, folosind un termen urban, un stalker. Trebuie să te prefaci, de dragul normelor sociale, că nu știi chiar TOATE postările sale și chiar toate aparițiile publice, din frica de a nu fi penibil.
Așadar, am avut emoții să-l invit pe George pentru acest interviu. Ca să-mi treacă emoțiile l-am invitat la Roots, cafeneaua unde mă simt ca acasă. Deși mi-ar fi plăcut foarte mult să ajung înaintea lui, l-am găsit la mesele din capătul cafenelei, într-o lumină ușor obscură dar cu un zâmbet cald pe față. Nu-l văzusem niciodată în carne și oase dar m-a primit cu genul de căldură cu care doar un om aliniat la sine poate să o facă. Mi-a amintit pentru o fracțiune de secundă de un paragraf din cartea lui Francois Cheng pe care o citisem cu o seară înainte: Un om cu adevărat superior se arată umil și rezervat. Aparența sa poate să pară banală, dar universul său interior, bogat și profund, asemeni unei văi, este tot atât de insondabil pe cât este de inepuizabil. Acesta este vizibil-invizibilul unui om instruit. Am un sentiment că n-o să-i placă citatul ăsta dar îl las aici, la urma urmei e articolul meu, așa-i George? 🙂
BRAȘOV
Am pornit discuția de la minunatul Brașov, locul de baștină despre care nu a avut prea multe cuvinte de laudă: „E frumos dacă mergi într-un weekend, să treci prin el, în drum spre Bran sau Predeal. Nu ai ce să faci în Brașov: sunt 3 muzee care-ți iau fix 30 de minute să le vizitezi. Iar povestea aia cu Brașov Capitală Cultural Europeană și proiectul care se baza pe „Cultura Muntelui” a fost parcă o glumă. Normal că te uiți în jur și vezi doar munți, că din punct de vedere cultural în Brașov nu se mișcă nimic.”
George desenează de când a pus creionul în mână și din secunda aia, nu s-a schimbat mai nimic, atât că acum folosește și cuvinte. „În clasa a 7-a eram ăla care desena. Știi că mereu ai în clasă unu care e bun la sport, altul care e repetent. Eu eram ăla care desena și nu era bun la nimic altceva. În liceu mi-am scos media la matematică făcând o planșă cu formule de matematică. Mi-a dat 8 pe ea, nu 10.” își amintește George. „Atunci desenam mult mai cartoonish. Apoi am început să desenez profesorii la capătul caietelor. Actori, Arnold Schwarzenegger, clasic. Și apoi afișe și m-am îndreptat mai mult spre zona de advertising.”
CLUJ
De la Brașov a simțit nevoia să meargă mai departe: „Inițial am vrut să plec la București, deși era un mediu mult mai ok pentru ceea ce fac eu dar în ziua de azi nu trebuie să fii musai în mijlocul lor ca să lucrezi cu ei, așa că am ales Clujul. Sunt aici de un an și jumătate dar înainte veneam des, îmi e familiar și îmi place, momentan, orașul.”
Întrebând „de ce le place oamenilor arta lui George Roșu” îmi spune că „Am un umor subtil care te pune să gândești. Eu văd desenul ca și scrisul de mână. E personal. Poți să-l imiți dar se vede că nu e al tău. Dacă nu minți când faci asta, e posibil să-ți iasă. Mie uneori îmi iese.”
E greu să pui o etichetă pe tipul de artă pe care-l crează. Unii spun că e illustrator însă are texte, așa că nu poți folosi termenul ăsta. Alții spun că e scriitor, dar are și desene. Arta lui George e contextuală: abordează subiecte politice, satirizează aspecte ale societății actuale, trage semne de alarmă, pune punctul pe i atunci când nimeni altcineva nu o face. Dacă te uiți peste un an la unele dintre subiectele abordate e posibil ca acele ilustrații să nu mai aibă sens și să nu mai înțelegi ironia din spatele ei, dar George acceptă acest aspect ca parte a stilului său.
L-am întrebat despre proiectul afișelor de la Cinema Arta, care e povestea din spatele lor și mi-a spus așa: „Eram în Sisters pe terasă. Aveam treabă. Și mă gândeam: uite acolo, la cinema, sunt niște aviziere nefolosite. Am vorbit cu Monica și i-am zis la ce m-am gândit. Am vrut ceva care să fie legat de film, așa că am pregătit povești cu mai multe perechi de actori. Și le-am făcut.”
Legat de planurile viitoare, George mi-a povestit despre o carte pentru copii pe care a tradus-o și pe care o va scoate în curând: „E o carte din 1827 a unui psihiatru care a scris o carte pentru cei mici. Povestea spune că s-a dus să cumpere o carte pentru copii săi și, descoperind că nu îi place nimic din ceea ce vede pe rafturi, s-a întors acasă cu un caiet de desen și a scris el însuși una care să-i fie pe plac. E carte care nu a mai fost tradusă în limba română, eu am tradus-o din germană pentru că am făcut școala în limba germană și mi-a fost la îndemână.”
BERLIN
Tot legat de planurile din viitor, George mi-a menționat că mai pregătește o expoziție la Berlin. „O să folosesc o combinație între desenele mele și niște schițe făcute de taică-miu. Practic o să dau câte o replică la mai multe desene făcute de el. Deși era la bază lăcătuș mecanic și nu profesa în domeniul artei, taică-miu desena de dragul de a desena – ceea ce face și mai valoroasă toată povestea, din punctul meu de vedere”.
Dacă lucrurile merg bine acolo, George plănuiește să se mute în efervescența artistică despre care vorbește cu atâta ardoare când e vorba despre Berlin. Recunoaște că unele ironii ale lui nu pot fi traduse în engleză și că probabil o să înceapă să treacă mai mult către această limbă, ca să fie mesajul mai accesibil pentru internaționalii care vor să ia contact cu arta lui.
Două ore mai târziu, nici nu știu cum a trecut timpul. Învârtindu-se în minte și multele discuții pe lângă cele scrise mai sus, am plecat acasă cu pregădere gândindu-mă la Berlin. O combinație de regret și bucurie. Regret că suntem o generație „cu cheia la găt” dar se pare că cheia asta începe să se transforme într-un fel de amuletă pe care o luăm cu noi atunci când plecăm. Și bucuria că plecând, George are ocazia să-și facă munca cunoscută peste hotare, cu niște șanse la care în România nu ar avea acces.
Ne vedem pe pagina de Facebook a lui George: https://www.facebook.com/george.rosu
