-1
9 shares, -1 points

În urmă cu aproape un an, Cristina Laslo își lua într-un bagaj medalii de la mondialele de junioare și tinere, dragostea pentru handbal și pleca în Țara Muntelui Negru la abia 21 de ani împliniți. Acolo, pe Cristina au așteptat-o legendele Dragan Adžić și super-campioana Bojana Popović, dar și o lume handbalistică profund diferită față de orice îi oferise până atunci România. Pentru ea, Clujul este „de neînlocuit”, iar de oamenii de acasă nu se poate despărți: pe de-o parte, a stat cu urechile ciulite pentru a vedea cum se descurcă ”U” Cluj în campionatul de handbal feminin și, pe de altă parte, a fost alături de campania Bergenbier “Te răcorești și reîmpădurești”, una dintre cele mai mari organizate vreodată în România.

O jumătate de oră petrecută în compania Cristinei Laslo-varianta ŽRK Budućnost îți arată, printre altele, cum un om poate să crească fără a mai crește neapărat în înălțime. Zâmbitoare și relaxată, Cristina pare să își fi însușit mentalitatea de campioană predată la campioana Muntenegrului de către două legende ale handbalului: Dragan Adžić și Bojana Popović. Budućnost a apărut măcar în Final 4-ul Champions League în șase din ultimele șapte sezoane, interval în care a și câștigat trofeul de două ori. După plecarea Cristinei Neagu a venit Cristina Laslo, cu care s-a consemnat o schimbare de filozofie: echipa se bazează pe jucătoare tinere, de perspectivă, capabile să devină campioane. În esență, tot ceea ce înglobează Cristina Laslo, ca om și atlet. După un an în capitala Muntenegrului, Cristina simte că a ajuns într-un loc în care potențialul ei poate fi exploatat la maximum. A învățat să învețe, să aibă răbdare cu ea, să aibă răbdare cu cei din jurul ei care nu au răbdare, să facă față presiunii și, poate cel mai important, să se bucure de frumusețea unui proces care, la apogeul său, ar putea să o transforme într-o super-campioană.

Așadar, să o „citim” pe Cristina Laslo în interviul pe care ea l-a dat pentru I Love Cluj.

Cum a fost acest an pentru tine, în care ai avut primul an cu o experiență internațională, departe de Cluj?

Am plecat undeva în luna iulie și am renunțat să îmi fac planuri, chiar dacă așteptările erau mari, având  în vedere că mergeam la un club atât de important. Schimbarea este extrem de mare, chiar dacă e o țară apropiată de România și lumea crede că ar putea semăna lucrurile. Schimbări sunt la toate nivelurile. Echipa are un sistem extraordinar de bun și de sănătos, în care toată lumea știe ce are de făcut, iar la ora meciului toată echipa este pregătită din toate punctele de vedere. Avem meciuri relativ puține și nu jucăm de două ori pe săptămână, astfel că avem timp foarte mult să ne pregătim pentru Champions League. Campionatul intern de acolo se joacă la finalul lunii mai, cu cele trei echipe din campionat cu care jucăm șase meciuri. Mai este finala Cupei Muntenegrului, unde suntem  calificate direct în finală. Este totuși obositor pentru că suntem tot timpul în cantonament, avem  pe de-o parte mult timp pentru antrenamente, dar tot ceea ce contează la final sunt meciurile din Champions League.

Ce anume te-a determinat să te implici în campania de reîmpădurire demarată de Bergenbier?

Am fost foarte deschisă și am acceptat pentru că acest demers este un proiect dedicat naturii și locurilor unice de la noi din țară, care ne inspiră zi de zi. Este o campanie complexă și am vrut să ajut. Unul dintre terenurile reîmpădurite cu brazi, parcela din Bucium, este chiar o zonă unde îmi petreceam timpul în copilărie, dar mai important pentru mine a fost să mă implic în ceva constructiv și productiv. Asta îmi dă în general o stare de bine și am acceptat fără să ezit.

 

Ai un mesaj pentru voluntarii care au participat la reîmpădurirea României?

Le mulțumesc pentru că au făcut acest lucru posibil. Îmi pare rău că nu am putut participa, fiind plecată cu echipa. Au făcut însă un lucru extraordinar și vreau să le transmit un sincer „mulțumesc”.

Ai momente în care ți-e dor de casă și de natura de aici?

Acolo este foarte frumoasă țară. Comparația e însă inutilă, mai ales atunci când pleci dintr-un oraș precum Clujul. Oriunde pleci o să ai probleme. Acolo este orașul mai mic, dar oamenii și atmosfera din oraș sunt de neînlocuit pentru mine. Mi-a fost foarte greu să accept că nu o să mai am festivalurile și evenimentele din Cluj, mai ales că sunt la vârsta la care aș merge la astfel de evenimente.

La Cluj, în ultima perioadă mai ales, se așteptau tot mai multe de la tine în plan sportiv. Aveai parte de multă presiune. Simți acea presiune și la Budućnost ?

La Budućnost, presiunea este văzută altfel. La Cluj aveam presiunea faptului că eram liderul echipei, dar acolo am fost luată mai încet. Ei au experiență cu jucătoare străine și tinere și au înțeles că procesul este lent și se face cu pași mici. Presiunea greșelilor din teren nu este atât de mare. Nici nu am avut atât de multe minute în meciurile din Champions League, dar presiunea acolo se pune pe pregătirea fizică, pe antrenamente în care trebuie să dai totul, mai ales că avem atât de mult timp pentru a pregăti meciurile din Champions League.

Spuneai de proces. Cum se desfășoară el și spre ce ți se pare că te duce?

Multă lume mă întreabă dacă vin înapoi sau mă întreabă de ce nu am jucat mai mult. Oamenii înțeleg ce văd doar la televizor și-anume faptul că am jucat relativ puțin, însă eu simt un progres imens atât din punct de vedere fizic, cât mai ales psihic. Ei lucrează foarte mult individual și pe partea mentală, cu jucătoarele. O am acolo pe Bojana Popović care ne ajută pe partea ofensivă, iar Dragan este foarte implicat pe partea de defensivă. Sistemul echipei este incredibil și orice s-ar întâmpla în meci, ai siguranța strategiei. Regulile sunt aceleași și nu intervine panica presiunii. La noi nu există așa ceva pentru că respectăm sistemul și ceea ce am pregătit. Te simți bine să intri pe teren și să știi că atât stânga, cât și dreapta știu ce au de făcut. Proiectul merge în continuare cu jucătoare tinere. Lui Dragan Adžić îi place foarte mult să crească jucătoare tinere. Mai am doi ani de contract și îmi place foarte mult.

Faptul că i-ai urmat acolo Cristinei Neagu a reprezentat în vreun fel o presiune pentru tine?

În nici un caz. La Budućnost  am găsit oameni foarte profesioniști. Nu s-a ajuns la discuții cum sunt pe la noi. Nici măcar în presa de acolo nu s-au făcut comparații între mine și ea. Sunt niște oameni care știu ce vor. Comparația ar fi inutilă. Suntem două persoane diferite.

Și la Cluj ai avut colege veterane. La ”U” erau Seno sau Chintoan, în timp ce la Budućnost  lucrezi alături de Bojana Popović. Cum e să ai în jurul tău astfel de jucătoare?

Când am ajuns la Cluj aveam 15 ani și jumătate și nici nu aveam drept de joc în Liga Națională. Erau la echipă Carmen Cartaș, Tivadar, Seno, Roza [n.r Florina Chintoan], Clara Vădineanu și, în principiu, toate jucătoarele bune din țară. Jolidonul era pe locul doi și la 16 ani jucam cu Győri -ul. La antrenamente era incredibil. Mereu am avut parte ori de jucătoare cu experiență, ori de antrenori cum a fost Carmen Amariei, care venea din teren și care m-a putut învăța altceva decât ce știam. Acum, la Budućnost , tradiția aceasta continuă, iar în plus am și naționala, unde pot învăța de la Ambros Martin. Cred că el și Dragan Adžić sunt doi dintre cei mai buni cinci antrenori din lume la momentul actual. Avantajul este de partea mea.

Dacă ar fi să te gândești la niște lucruri pe care le-ai învățat de la Bojana Popović în ultimul an, care ar fi acelea?

E mai mult vorba de detalii mici care fac diferența și pe care nu le învățasem în România. Am învățat multe despre când și cum trebuie să arunc la poartă. Mi-a arătat cum arunca ea, cum păcălea portarul chiar și de la 9 metri doar folosind poziționarea corpului. Sunt lucruri foarte importante pe care îmi pare rău că nu le-am învățat mai devreme. La noi nu se prea se pune accept pe asemenea detalii.

Ai fost campioană mondială la juniori și apoi ai ajuns la una dintre cele mai importante echipe ale handbalului european. Cum s-a transpus toată această muncă în ceea ce faci la naționala României, unde ești o jucătoare de viitor?

Mi-am dorit tot timpul să fiu cea mai bună. Am văzut că se poate și tot timpul am simțit asta. Asta m-a împins să fac pasul spre nivelul de la Budućnost , dar nu te poți aștepta ca în primul an, când ajungi acolo, să joci 60 de minute în fiecare meci. Am conștientizat însă că trebuie să cresc și să îmi găsesc motivația jocului și de asta am plecat la Budućnost. La națională am întâlnit multe jucătoare noi care vin din Champions League, dar și acolo este greu. Timpul este foarte greu, iar poziția pe care joc, de centru, este complicată și ea. Este greu să intri în ritm și în sistem, dar lucrurile se fac pas cu pas. Mai durează.

Cum simți că te-a schimbat, ca om, această experiență internațională?

E imposibil să spui că nu te schimbă. Te trezești singur într-o țară străină, plină cu străini. Dormi, te trezești iarăși singur, mergi, îți faci treaba și o iei de la capăt. Așa ceva te schimbă în primul rând pentru că te responsabilizează. Te disciplinează foarte mult. Nu îți poți permite momente de slăbiciune, pentru că ai periclita totul. Înveți să comunici, iar pentru asta am început să învăț limba lor. Adžić vorbește puțină engleză, dar am vrut în primul rând să știu limba pentru a-i înțelege pe ei, ca oameni. Am cerut profesor și de prin februarie tot învăț. Acum suntem pe la conjugarea verbelor, dar nu e deloc ușor. Poate pe la anul o să vorbesc cât de cât fluent, pentru că acum doar înțeleg ce aud.

Care este planul pentru următorul tău an?

Urmează să ne aflăm adversarele din Champions League, dar și pentru grupa din Franța. Planul scurt este o vacanță. La sfârșitul lui iulie vine cantonamentul, dar planuri pentru acasă nu îmi fac. Am fost deja la două turnee finale, dar acolo orice meci ai avea, e greu. Sunt cu atât mai grele împotriva României. Cu noi, toată lumea se motivează. Mi se pare incredibil. O avem și pe Cristina Neagu, și avem toată istoria asta. Cred că așa se explică de ce toată lumea trage mult mai tare când joacă cu noi. Acolo însă, așa cum a fost cu Cehia, într-un minut se poate termina toată munca pe care ai depus-o.

Ai reușit să te obișnuiești cu presiunea pusă în jurul echipei naționale?

Din punctul meu de vedere, presiunea vine în primul rând prin presă. Așa vin și iluziile pe care oamenii le au cu privire la noi. Cu sau fără voia noastră, noi ajungem favorite la turneu, chiar dacă pe noi nu ne-a întrebat nimeni ce credem despre asta. Avem însă spectatorii care vin cu noi la turnee și care ne susțin indiferent ce am face. Parcă ar fi legați la ochi cu iubirea pe care ne-o poartă și ne susțin necondiționat.


Ti-a placut articolul? Sharuieste si prieteniilor tai :)

-1
9 shares, -1 points

0 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.