-1
-1 points

De când m-am ales cu stigmatul acesta, viaţa mea, corpul meu, mintea mea nu mai sunt la fel ca înainte. Nu eu am vrut. Pur şi simplu m-am trezit că aşa e! Acum mă străduiesc să gândesc pozitiv, pentru că trebuie să trăiesc, în primul rând pentru copilul meu. Nu mă are decât pe mine…

Doamna M. este o figură distinsă, deosebit de inteligentă şi cu o privire pătrunzătoare. S-a aşezat lângă mine, încercând să-şi spună acea poveste pe care sute şi sute de femei din acest acest oraş (şi nu numai) o ţin ca o piatră de moară legată de suflet. Deşi ezită mult, deseori, ar vrea şi ele să se descarce, să plângă, să protesteze, să se simtă auzite până departe, să fie înţelese, acceptate şi iubite mai departe fără niciun fel de reţinere. Unele chiar dispun de norocul acesta. Au parteneri de viaţă care le duc în braţe atunci când organismul, răbdarea şi speranţa le cedează. Altele, abandonate de jumătatea lor din diverse motive, mai au doar un copil alături. El singur le aduce la pat un pahar cu apă fără a şti ce se întâmplă pe bune. Multe la număr nu au nici măcar atât, în afară de gândul că sunt persoane în situaţii identice care duc aceiaşi povară grea.

Similar leprozeriilor de altădată, care erau deschise la periferiile comunităţilor pentru cei de care lumii nu-i mai păsa deloc, comuniunea delicată şi tăcută de aici, a celor care purtau stigmatul bolii, parcă făcea suferinţa în sine să fie mai uşor suportat. Doamna M. a fost diagnosticată cu cancer la sân nu cu foarte mult timp în urmă. E un stigmat care îi atârnă de suflet şi azi ca o piatră de moară. În anul 2014 a simţit că ceva nu este în ordine în corpul ei, fapt pentru care a făcut o mamografie la unul din spitalele Clujului. Rezultatul a fost dezarmant. A fost declarată perfect sănătoasă! La un an după, repetând procedura, a descoperit un nodul de 2,3 cm diametru ceea ce a presupus o biopsie obligatorie. A şi făcut-o îndată, însă rezultatul i-a venit… în trei săptămâni. A avut neşansa ca demersul ei să se suprapună cu perioada sărbătorilor de Paşti. Fireşte, prea puţini au fost cei dispuşi să renunţe rapid la ciocnit de ouă roşii, înfulecat cozonaci şi devorare de miel doar pentru că cineva, diagnosticat cu „lepră contemporană”, aştepta ajutor. Şi uite aşa sistemul nostru medical de stat infect a invitat-o pe Doamna M. să mai stea în „leprozeria” ei încă două săptămâni până să se afle dacă boala este sau nu forma cea mai agresivă. Au mai urmat apoi încă cinci săptămâni fără inhibare hormonală (deşi procedura o impunea rapid, în mod obligatoriu) şi fără consiliere privind utilitatea mastectomiei.

Sistemul nu îţi facilitează accesul la informaţie. Sistemul te hăbăuceşte şi parcă se grăbeşte mereu. Să termine cu tine. Cât mai repede. Bine ar fi să ai bani să zbori la vreun spital civilizat din Viena unde se rezolvă de belele toţi compatrioţii milionari. Dar, din nefericire, nu ai posibilităţi. Şi atunci te trezeşti doar abandonat într-o leprozerie locală, nevăzută, a delăsării, incompetenţei, superficialităţii şi miserupismului pe care sistemul medical autohton însuşi îl crează şi-l susţine. În Clujul de azi, spre exemplu, la multe spitale, nu prea are nimeni răbdare să te dădăcească ce să faci după ce ai aflat că ai cancer la sân: când să îţi iei concediu de boală? de unde îţi iei scutire de impozit pe salar (by the way, ai dreptul la aşa ceva!), ce înseamnă o reconstrucţie mamară? cum se face recuperarea fizică? de unde iei proteza pentru sân? ce presupune inhibarea hormonală? unde faci consiliere psihologică? cum îi spui la cel mic care te aşteaptă acasă că, da, ai tu cancer, dar nu înseamnă că şi mori de la asta… Dar când ţi se serveşte şi menopauza indusă? Doar trebuie…

Groaznic să ai parte de aşa ceva la 29-34 de ani, așa-i? Şi mai vine apoi şi porţia de chimioterapie care, dincolo de otrăvurile ce te transformă într-o legumă, te fericeşte şi cu pierderi de memorie. Da, ai toate şansele să rămâi şi fără păr! Şi pentru toate astea te afişezi la clinică dimineaţa la 8:30 unde pierzi vreo şapte ore până îţi termini „balul”. Seara, când ajungi acasă, începi deja să simţi efectele chimicalelor. Îţi vine o stare teribilă de rău şi o vomă pe măsură la pachet, dar trebuie să zâmbeşti! Copilul tău are nevoie de asta. Lacrimilor nu le sunt, deci, permise să treacă linia trasată de rimmel. Eşti puternică şi încă în picioare! Intri în dormitor şi vezi că jumătatea ta s-a întors deja cu fundul la tine şi sforăie satisfăcut pe partea lui. De o perioada bună de timp, nu te-a mai strâns în braţe, nu te-a mai mângâiat, nu te-a mai încălzit cu tandreţea lui. Boala te împiedică să-i oferi plăcere. Mergi în baie şi te uiţi în oglindă. Îţi admiri proteza mamară. Tocmai atunci, demonii fricii, cu vocea lor sfidătoare, te doboară din nou: „Te înşeală! O să mori! Nu mai ai timp!”

Vrei să cazi la pământ şi să plângi acolo, în leprozeria ta, dar un cuvânt îţi luminează totuşi mintea: Copilul! Mergi în camera lui şi vezi că doarme ca un înger, strângând la piept jucăria de pluş pe care i-ai dat-o cadou. Abia acum o lacrimă discretă îndrăzneşte să traverseze linia trasată pe ochi de rimmelul albastru. Priveşti pe geam bolta înstelată şi îţi spui zâmbind discret: Viaţa e frumoasă! Merită trăită! I LOVE CLUJ!!!

p.s. Doamna M. şi povestea ei sunt reale, pe bune…        

photo cover by Marius Neag

Ti-a placut articolul? Sharuieste si prieteniilor tai :)

-1
-1 points

0 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.