6
99 shares, 6 points

„Justiția este oarbă”, iar acest lucru presupune imparțialitate totală și obiectivitate fără vreo urmă de dubiu. Sau nu. Gabriela Culda este doctor în psihologie judiciară și avocat în Baroul Cluj și se numără printre speakerii TEDxEroilor 2018 „Mind the gap”. În pregătirea confirenței, am vorbit cu tânăra cercetătoare despre „gap-uri” din sistemul judiciar, dar și despre ceea ce ne scapă atunci când ne raportăm la propria persoană. Cât de bine reușim să ne evaluăm într-un mod obiectiv, cât de capabili suntem să gândim critic, cum este afectat sistemul judiciar de „problemele lumești” sau cum ar putea ajuta cunoștințele de psihologie un domeniu atât de predispus la greșeli au fost doar câteva dintre temele de discuție pe care le puteți citi în interviul de mai jos. 

 

Crezi că suntem suficient de conștienți de gap-urile din felul în care noi gândim și, presupunând că nu suntem, cum am putea să „le umplem”?

Singura variantă este educarea, pentru că nu ne învață nimeni la școală cum ne funcționează mintea. Putem învăța singuri câteva lucruri despre memorie, despre învățare și despre anumite evaluări pe care le putem face cu privire la modul în care luăm anumite decizii. Sunt lucruri pe care le putem desprinde fiecare din experiențe, dar în același timp, putem ajunge la concluzii bune sau mai puțin bune bazându-ne pe experiență. Multă lume spune că învață din experiență, dar poți învăța și greșit dintr-o experiență. Este însă vorba despre o minimă autoeducare pentru a înțelege cum ne funcționează mintea. Putem astfel afla dacă suntem persoane analitice sau intuitive, dacă reușim să ne dăm seama de ce luăm anumite decizii atunci când le luăm, dacă suntem genul de persoană care își asumă limitele. Nu poți fi obiectiv tot timpul și nu îți poți da seama de fiecare dată când se întâmplă asta, dar cel puțin, prin dezvoltarea unor mecanisme, putem fi conștienți de anumite limite și măcar să ne întrebăm de unde ne vin certitudinile atunci când ne vin.

Există un soi de antrenament pentru a ne dezvolta această capacitate de a fi mai obiectivi chiar și în ceea ce ne privește?

Odată ce începi să cunoști mecanismele și să le poți urmări, antrenamentul constă în a observa. În psihologie se numește metacogniție. Adică gândurile despre gânduri. Asta presupune să fii permanent atent la ceea ce gândești, la cum iei decizii, la felul în care funcționează mintea ta în condiții de stres și emoții. Trebuie să înțelegem cum funcționăm fiecare dintre noi, pentru că dincolo de teorii, ne trăim stările în felul nostru și ține doar de noi să ne cunoaștem și astfel să ne observăm cât mai des în diverse procese.

Cum și cât de mult cântăresc toate aceste fenomene în procesul judiciar?

Există momente în care trebuie să evaluăm lucruri foarte greu de evaluat. Care este probabilitatea ca, în România, o fată de 18 ani să fie violată? Asta a fost una dintre problemele pe care eu le-am studiat și am primit răspunsuri care variau ca procente de la 0 până la 100%. M-am întrebat cum facem aceste judecăți evaluative? Cum ne luăm reperele atunci când nu avem repere, pentru că totuși venim cu răspunsuri și avem o variantă coagulată în mintea noastră, chiar dacă nu avem date pentru a o susține. Toate aceste procese de decizii de evaluare și toate implicațiile emoționale cântăresc mult în sistemul judiciar. Cunoscând mecanismele psihologice, văzând sistemul judiciar cu tot ce presupune el, mi-am dat seama că sunt multe goluri care ar putea să fie umplute de psihologie. Decidenții, dacă și-ar cunoaște mecanismele acestea, ar putea să reacționeze diferit.

„Multe persoane se confundă cu mintea lor, dar nu este așa. Suntem cumva între minte, emoții, suflet, spirit. Multe persoane se confundă cu ceea ce gândesc la un moment dat, pentru că ideile se schimbă în timp, astfel că nu suntem ceea ce gândim. Mintea poate să te controleze sau poți tu controla felul în care se întâmplă toate procesele”.

Imaginea promovată de sistemul judiciar este că „noi suntem legea și suntem obiectivi dincolo de orice dubiu”. Este de fapt așa?

E complet greșit. Psihologia ne spune cum se comportă și cum reacționează omul și nu am nici un motiv să cred că cei din sistemul  judiciar sunt mai puțin oameni. Câtă vreme ești om, trebuie să ne asumăm că există lucruri inerente, ce nu țin de noi. Nu trebuie să profite cineva de asta, dar trebuie să fii conștient de faptul că nu poți fi 100% obiectiv și să îți îmbunătățești procesul de analiză. Asta este foarte important atunci când vorbești de viețile unor oameni, de mulți sau mai puțini ani de pușcărie, de un copil care va sta mai puțin cu părinții și așa mai departe.

Cum putem face așa încât oamenii din sistemul judiciar să înțeleagă faptul că nu sunt imuni la emoțiile specifice oamenilor și să revină la realitate?

Trebuie făcute training-uri cu persoanele din sistem. Trebuie făcute nu doar pe partea aceasta de bias-uri, ci și pe partea de cunoștințe minimale în privința victimelor. Poate ești polițist și ești procuror și trebuie să audiezi victime ale unor abuzuri de tot felul, iar dacă nu cunoști mecanismele de bază ale victimelor, poți să greșești. De exemplu, victima poate simți insecuritate față de tine, chiar dacă ai uniformă, pentru că anterior este posibil să fi avut experiențe neplăcute cu oameni din forțele de ordine care păreau să ajute, dar nu s-a întâmplat așa. Sistemul ar trebui să fie atent la importanța pe care o joacă interacțiunea și felul în care comunică persoanele pe diferite poziții procesuale. Trebuie training-uri foarte actualizate pe problemele care contează, pentru că la practicieni nu poți să vii cu teorii despre formarea atașamentului sau a abuzului. Lor trebuie să le spui ce trebuie să facă și să le formezi niște abilități.

Pe termen lung, care sunt pericolele ce vizează un sistem judiciar în care astfel de abilități nu sunt dezvoltate?

Cred că sunt două. În primul rând, se poate crea la modul real o nedreptate. Chiar poți să greșești. A doua ține de percepția publică a neîncrederii asupra sistemului judiciar. Asta se întâmplă de obicei din cauza unor nedreptăți, dar și pentru că, uneori, comunicarea și interacțiunea sunt foarte proaste. De multe ori este vorba de atitudini, este vorba despre momente în care juridic lucrurile sunt perfecte, dar persoana se simte neîndreptățită sau momente în care victima iese mai prost în urma procesului juridic. Oamenii vor să se simtă ascultați și înțeleși.

Cât de mare este această problemă în sistemul judiciar românesc?

Voi avea un răspuns foarte „biased”, pentru că nu există statistici în acest sens. La orice nivel însă, se văd nemulțumiri. Și la nivelul cetățeanului, și la nivel inter-instituțional și nu văd un loc în care problemele nu există. Important este faptul că ar putea fi mult reglată cu condiția să se înțeleagă aceste mecanisme psihologice despre care vorbeam.

Sesizezi aceste probleme și la nivel de societate? Fără a fi neapărat psihologi, putem observa că oamenii au tendința de a partizana cu situații care convin într-un context fără a-și pune întrebarea „de ce?” sau au tendința generală de a eșua să cântărească obiectiv situații asemănătoare, dar cu personaje diferite.

Psihicul nostru funcționează pe un proces de conservare a energiei și e mult mai simplu să aderăm la o poziție sau ne placă de un om și să fim de acord cu tot ce spun el în loc să gândim permanent critic tot ce auzim. De multe ori, din comoditate mentală alegem să facem așa. Pe de altă parte, nu suntem învățați să gândim critic, iar această abilitate este ceva ce trebuie să înveți încă din copilărie. Sistemul nostru educațional apreciază mai degrabă pe cei care știu bine ce au spus alții, în detrimentul celor care vin cu o perspectivă critică personală. Cum nu suntem încurajați de către sistem să gândim critic și e oricum mai comod să nu o faci, oamenii ajung să se împartă în păreri extreme pe probleme sociale și foarte greu mai găsești o linie de mijloc. Așa apare și fenomenul în care, dacă tu spui ceva ce a mai spus și x, „ah, tu ești cu x”.

Abilitatea cea mai importantă care ne ajută să umplem acest „gap” este flexibilitatea cognitivă. Printre altele, ea presupune să fii capabil să pui permanent la îndoială lucrurile în care crezi, fără ca asta să însemne că ești o persoană schimbătoare. Presupune să fii capabil să îți chestionezi propriile convingeri, chiar și cele mai intime.  Dacă faci asta, rămâi cu foarte puține convingeri.

Este o problemă care s-ar putea rezolva prin educație în mod special sau sunt și alte domenii din care s-ar putea interveni?

Mi-e greu să văd altă soluție. Cred că o astfel de educație ar trebui impusă în sistemul judiciar, pentru că aici văd efectele cel mai periculoase. Este foarte important să știi ce ar putea produce o eroare în judecata ta. Când lucrezi cu aspecte intime legate de voința, motivația sau intenția unui om, trebuie să înțelegi mecanismele psihologice. În procesele penale, de foarte multe ori ajungi să evaluezi intenția sau motivația, iar această evaluare dă până la urmă diferența dintre ani din pușcărie sau zero pușcărie. Poate fi legitimă apărare sau omor. Adică 0 ani sau mai mult de 20. Este foarte greu să evaluezi corect dacă nu înțelegi cum funcționează aceste lucruri la oameni, mai ales că nu te poți raporta la tine, deoarece nu semănăm atât de mult unii cu alții.

_________________________________________________________

 

Gabriela Culda este doctor în psihologie judiciară și avocat în Baroul Cluj.  Licențiată în Științe Economice, în Drept și în Psihologie, și–a aprofundat studiile în domeniul Științelor penale și Criminalisticii, respectiv în Psihoterapie. În prezent este cadru didactic al Facultății de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai. Cercetările sale au început cu studii în penitenciare ce analizau factorii relaționați cu recidiva penală a deținuților și s-au extins la nivelul percepției publice a infracționalității. Fiind preocupată de o abordare complexă a mecanismelor cognitive implicate în diferite procese raționale și emoționale, le-a analizat în context judiciar. Experiența în activitatea științifică și-a format-o prin participarea la diferite conferințe internaționale în Europa și în SUA unde și-a prezentat cercetările în fața specialiștilor domeniului. Teza de doctorat  – ”Vinovăția și pedeapsa penală – aplicații ale psihologiei cognitive” a fost susținută public avându-l referent pe prof. univ. Ray Bull (fost președinte al Asociației Europene de Psihologie și Drept). Rezultatele cercetărilor sale le-a prezentat constant în diferite apariții media, la emisiuni televizate sau în presa scrisă, respectiv în cadrul numeroaselor workshop-uri profesionale. Practicând atât avocatura cât și psihoterapia, preocuparea permanenta a Gabrielei Culda este de a găsi utilitatea practică a psihologiei aplicată în drept.


Ti-a placut articolul? Sharuieste si prieteniilor tai :)

6
99 shares, 6 points

0 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.