Câte povești încap într-o viață de om? Numele a câți oameni dragi? Câte locuri care ne-au marcat fără să știm? Povestea noastră se numără printre acelea care te fac să simți ușoare furnicături pe șira spinării. Te fac să te revolți și să-ți spui, în gând măcar, că viața nu e dreaptă. Însă la capătul ei îți dai seama că povestea e a unui om. Un om frumos, cu gânduri și preocupări frumoase, cu vise frumoase și cu mii de povești frumoase, ascunse încă. Frumos e cuvântul de ordine. Și nu pentru a masca începutul poveștii, ci pentru a sublinia că frumosul depinde de noi. În viață, mai ales.
Pe Andrei Klein l-am întâlnit prima dată anul trecut, în 2014, cu ocazia lansării volumului său, Lea. Povestea familiei mele. L-am reîntâlnit câteva luni mai târziu, la masa rotundă pe care am organizat-o la Institutul la care lucrez și am avut ocazia să aflu mai multe despre povestea lui. Ne-am revăzut de atunci în diferite ocazii, cea mai recentă fiind prilejuită de vernisajul expoziției documentare pe care a îngrijit-o, Fundamentele sioniste ale statului Israel.
Andrei Klein este un om mereu cu zâmbetul pe buze, un om cald, pasionat de ceea ce face, dornic să ne împărtășească crâmpeie din viața sa, dornic să ne învețe istorie. Istoria adevărată, cea trăită cu brutalitate de el și familia sa. Istoria adevărată, care nu încape în formulările elegante ale manualelor de istorie. Istoria care doare și care l-a format ca om. Istoria pe care vrea să ne-o lase moștenire și pe care trebuie să o învățăm și să facem în așa fel încât să nu se repete. Niciodată.
Andrei Klein s-a născut la 1 aprilie 1942, în lagăr, la Moghilev, în Ucraina, unde familia sa a fost deportată alături de alte mii de familii evreiești din România. ”Faptul că m-am născut acolo şi am rămas în viață, în condiţiile acelea cumplit de grele, a fost într-adevăr un adevărat miracol”, spune dl. Klein.
Mama și-a dorit ani de zile un copil, iar soarta a făcut ca ea să fie însărcinată exact la momentul deportării. I-a fost teribil de greu. Condițiile erau foarte grele. Îmi dau seama ce a fost în sufletul ei când m-a născut, acolo, în lagăr”. Împărțeau o cameră mizeră cu o altă familie. Mâncarea era puțină și se făceau sacrificii pentru ca el, copilul atât de mult dorit, să aibă de mânca. În loc de lapte a băut suc de cartofi și, uneori, de sfeclă. El era toată averea familiei și a celorlalți din lagăr. El întruchipa speranța. Și viitorul.
După eliberarea din lagăr (lagărul a fost eliberat de Armata Sovietică în 13 aprilie 1944), părinții l-au protejat și i-au oferit tot ce au putut ei mai bun, astfel încât abia când a crescut și-a dat seama, de fapt, că el era diferit de ceilalți copii. Că povestea lui era diferită și dureroasă. Și-a iubit mama cu toată puterea. ”Mama era însăși viața mea”. Crescând în Clujul anilor 1950 nu a simțit nici o urmă de antisemitism. ”Mă jucam cu prietenii mei unguri sau români și nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu numit evreu. Știam că sunt evreu, dar nu-mi dădeam seama atunci, copil fiind, ce înseamnă să fii evreu”, spune dl. Klein. ”Am fost un copil neastâmpărat. Nu mi-a prea plăcut școala, însă mi-au plăcut cărțile. Mi-a plăcut foarte mult să citesc. Iar materia preferată a fost istoria”.
În 1970 a emigrat în Israel și abia acolo a conștientizat ce înseamnă să fii evreu și a aflat despre ororile Holocaustului în mijlocul căruia se născuse. ”În Israel se vorbea despre experiențele similare cu a mea. Am aflat zeci, sute de povești asemănătoare și am cunoscut oameni din toate colțurile lumii. Mi-am dat atunci seama că antisemitismul trebuie combătut. O perioadă nu am făcut nimic, însă am început să mă revolt când s-a negat Holocaustul în România. Dacă nu a fost Holocaust în România, cum se face că familia mea a fost deportată și eu m-am născut la Moghilev, în lagăr?”
Și a început să facă ceva. Pentru el, mai întâi. Iar apoi pentru ceilalți. ”Tinerii trebuie să înțeleagă ce s-a întâmplat. Fiecare om valorează un om, iar pierderea unui om e echivalentă cu pierderea umanității. Trebuie, cu toții, să conștientizăm drama și să înțelegem ce s-a întâmplat acolo și să facem în așa fel încât să nu se mai întâmple. Istoria nu se poate repeta”, spune Andrei Klein. La începutul anilor 1990 a revenit în România și s-a implicat în punerea pe picioare a mai multor afaceri. ”În toți anii aceștia (1970-1990) am trăi între două lumi: acasă în Israel și acasă în România, la Cluj”. Acum e clujean full time și predă istoria pe care a trăit-o. Se implică în viața comunității evreiești și organizează tot felul de evenimente ce au ca scop aducerea aminte și conștientizarea răului comis. Despre Holocaustul din România s-au scris multe pagini, de la cele atent documentate, la cele trăite, toate însă oferind un tablou sumbru asupra unei perioade a istoriei greu de înțeles. Lea. Povestea familiei mele, scrisă de Andrei Klein, a apărut la Editura Mega din Cluj și reprezintă o istorie personală. După apariția cărții, dl. Klein a fost invitat la zeci de conferințe naționale și internaționale și le-a împărtășit studenților și celor interesați povestea familiei sale, povestea sa. ”Am observat la tineri dorința de a învăța. Sunt atenți la subiectele sensibile și au dorința de a schimba lucrurile. Asta e bine. Cu toții trebuie să înțelegem ce s-a întâmplat și ce înseamnă Holocaust. Pentru noi, cei care l-am trăit, e o parte dureroasă. Nu există discuție în care acest subiect să nu fie amintit. Și asta pentru că fiecare familie a pierdut măcar un membru în timpul Holocaustului”.
Andrei Klein este un supravieţuitor, unul dintre cei mai tineri supravieţuitori ai Holocaustului din România. Este și un colecționar: de lucruri, de amintiri, de povești încă nespuse, de vise ce se împlinesc cu multă muncă. Iar îndemnul său către noi este pe cât de simplu, pe atât de complex: ”Tinerele generaţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat. Pe martiri nu îi mai putem învia, dar măcar noi, cei în viaţă, să trăim fără ură şi fără violenţe, căci oameni suntem cu toţii!
–––––––––-
Iată un fragment din prima scrisoare scrisă de mama, după eliberarea din lagărul din Moghilev, către sora ei care trăia în Palestina.
26.10.1944
După mulţi ani, în sfârşit, pot să vă dau semn de viaţă despre noi. Sper că această scrisoare vă găseşte în viaţă şi sănătoşi şi că de la tine voi afla veşti despre scumpii mei părinţi, despre fraţii şi sora noastră rămaşi la Cluj, şi despre voi, de care nu mai ştiu nimic de patru ani. Timp de trei ani am fost deportaţi în lagăr. După ce am fost eliberaţi, am venit în Cernăuţi unde îl aştept pe Ernő care a fost înrolat în Armata Roşie. Nu îţi pot descrie suferinţele îndurate, foamea şi chinurile suferite în acești 4 ani. În lagăr l-am născut pe Andrei. Acum are doi ani şi jumătate şi este un băieţel dulce, blond, seamănă cu tatăl lui. Eu lucrez într-o drogherie, timp în care copilul e la creşă. Seara îl aduc acasă. E singura mea fericire în trista mea viaţă. Maris dragă mi-aş da viaţa să aflu veşti despre părinţi, aici circulă veşti groaznice, despre faptul că acasă au fost ucişi toţi evreii, vreau să sper că nimic nu e adevărat, e aşa de cumplit…
Sunt foarte slăbită, lagărul m-a îmbolnăvit şi mai mult, dar trebuie să rezist pentru copil, are nevoie de mamă lui…
Rózsi.
