Astăzi. Sunt 19 grade afară, miroase a liliac, a ploaie și a praf. Ora prânzului. Cluj. Semaforul de la baza străzii Republicii. Durează mult. Întotdeauna durează mult. A început să-mi placă semaforul ăsta. Îți dă timp să gândești. Și să te răzgândești. Cine știe? Poate nici măcar nu trebuie să treci strada până la urmă. Șirul meditațiilor pe stomacul gol iau sfârșit odată ce simt o pereche de ochi curioși asupra mea….

Un bărbat la vreo 70 de ani, lângă mine, la semafor. Poartă o jachetă neagră, lungă, deschisă. Nu are nimic pe cap, spre surprinderea mea. Nu știu de ce, dar mereu mă aștept ca oamenii în vârstă să poarte ceva pe cap. De mică mi-a plăcut să-mi imaginez că ăsta e felul lor de a-și proteja toate cunoștințele pe care le-au acumulat de-a lungul vieții. Bărbatul se uită lung spre faţa mea. Îl surprind. Mă întorc spre el. Tresare şi întoarce capul. Îmi sunt foarte dragi oamenii în vârstă. Par să poarte mereu kilograme întregi de povești după ei. Aşa că îi zâmbesc larg, dând uşor din cap în semn de salut.

Se pare că asta îi dă curaj. Se apropie de mine şi îmi spune exact aşa: „Iartă-mă, domnişoară, că mă uit aşa insistent. Nu sunt vreun libidinos. Mă uit doar pentru că faţa ta.. faţa ta, domnişoară, e exact faţa soţiei mele acum 50 de ani. Faţa pe care o iubesc de atât amar de ani. Ea a murit. Of. În gândurile mele bîtrânești, aproape am crezut că eşti ea. Iartă-mă. Iartă-mă, domnișoară.”

1149604_607684245979445_186614073_o

E greu să răspunzi politicos la așa ceva. E greu să răspunzi decent. E greu să răspunzi empatic. Să răspunzi uman. E pur și simplu greu să răspunzi. Dar este foarte simplu de înțeles de ce știu să reproduc cuvânt cu cuvânt tot ce mi-a zis bătrânul. E simplu. Pentru că aşa ceva rămâne cu tine. Îți rămâne în piele, în mușchi, în ochi, în vertebre, în gând. L-am invitat la o cafea. Singurul răspuns decent pe care mi l-a putut dicta structura sufletească și ploaia de afară. A acceptat bucuros și politicos.

Rareori e ăsta răspunsul pe care îl dau unei astfel de întâmplări. Rareori e asta replica pe care reușesc s-o ofer. De obicei tăcerea stingheră și zâmbetul de complezență e tot ce reușește să iasă din mine atunci când cineva mă lasă fără cuvinte în asemenea măsură. Am văzut însă în el, în acest bărbat, atunci, în minutul ăla de semafor, care iată că într-adevăr are un sens pentru a ne ține în loc atât de mult, maximum de vulnerabilitate şi de umanitate ce mi-a fost dat vreodată să văd.

Şi niciunul dintre noi nu-şi poate imagina ce a trăit el în clipele alea văzându-şi soţia de-o viaţă în mine, într-o banală zi plină de ploaie și de liliac, la baza unei străzi pe nume Republicii. Dar unii dintre noi poate că vom afla într-o bună zi. Pare departe, aşa-i? Sunt convinsă că şi lui i-au părut, nu demult, atât de departe aceşti 70 de ani ce-i poartă acum pe străzile Clujului.

Mereu ne pare departe. Până când nu ne mai pare.


Ti-a placut articolul? Sharuieste si prieteniilor tai :)

0 Comments

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.