Sunt taxiuri pe care le iei pentru că vrei să ajungi undeva repede. Sunt taxiuri pe care le iei din comoditate. Și-apoi, se pare, sunt taxiuri pe care le iei pentru povestea lor. Dar asta nu știi dinainte, bineînțeles. Să le numim taxiuri-poveste așadar.
Nu e prima dată când am parte de surprize într-un taxi clujean. Și nu a fost nici ultima, sunt sigură. Dar ceea ce s-a întâmplat e cu siguranță o poveste a lui iunie ploios și mai presus de toate, o poveste a Clujului și doar a lui.
Mi-a fost mereu groază să chem taxi pentru distanțe scurte. Groază de tonul acid al operatorului în momentul în care mă întreabă la telefon până unde vreau să merg și eu îi spun o locație relativ aproape față de unde mă aflu, groază de ochii dați peste cap ai taximetristului în același moment al enunțării locației dorite.
Cu această groază și cu o durere de cap teribilă am format numărul companiei de taxi, urmând să mă deplasez din Florești până la Polus. ”În 12-15 minute dacă așteptați pentru că vine tocmai din centrul Clujului. Vi bine așa?” răsună vocea iritată a doamnei de la telefon. ”Aștept” spun eu, îngrozită dublu de ideea că mai vine și din centrul Clujului pentru mine și distanța mea scurtă.
Exact 13 minute mai târziu apare un taxi alb condus de un nene și mai alb. Mă duc hotărâtă spre ușa din spatele șoferului, intenționând să mă poziționez confrotabil pe bancheta din spate, așa cum fac de ani de zile. Mare mi-a fost surpriza să constat că ușa e blocată și bancheta din spate ocupată cu fel și fel de lucruri personale.
Nenea alb, vesel din cale-afară, scoate capul pe geam iar cu palma dreaptă bate ritmat pe scaunul din dreapta lui ca și cum ar face semn unui cățel să șadă acolo: ”V-am pregătit scaunul aici lângă mine. Are și pernă.” Iată, îmi zic eu, exact genul de replică ce m-ar fi făcut să fug în direcția opusă dacă s-ar fi întâmplat totul seara sau noaptea. Ziua fiind însă tânără și nenea bătrân tare, am decis să intru în mașină.
Am pornit agale, cu o viteză de 30-40 de kilometri la oră. Nenea arunca priviri înspre mine, eu aruncam priviri pe geam, în dreapta. ”Mereu mi-a plăcut să iau curse pe care alții nu le vor” spune el senin. Cu ambele sprâncene ridicate, pentru că orice aș face și oricât mi-ar plăcea, nu știu să ridic doar una, întorc privirea spre nenea alb și replica lui neașteptată, care continuă cu ….
”M-am gândit că poate chiar vreți să faceți ceva frumos la Polus. Să cumpărați un cadou sau ceva de genul ăsta. Și nimeni nu voia să vă ducă.” Am zâmbit și am decis că e ok să îmi dezlipesc corpul de ușa din dreapta.
”Vă duc încet, continuă el. Să fiu sincer, nu cred că ar mai trebui să conduc. Nu mai văd la fel de bine. Așa că vă duc încet până acolo. Încet și cu grijă, nu vă speriați.” ”E ok, nu mă sperii eu așa ușor” îi răspund exersând un fals curaj dar o dorință reală de a-l face pe el să nu se simtă stânjenit.
Am primit înapoi un zâmbet cald care mi-a amintit de ce îmi pare atât de rău că nu mai am niciun bunic în viață și o replică ce mi-a intrat rapid și sigur în suflet:
”Nu vă pot duce repede la destinație, dar vă pot spune o poveste. Ce ziceți? Bună afacere?”
O poveste! Dumnezeule, câtă vreme a trecut de când s-a oferit cineva atât de cald și de simplu să îmi spună o poveste. ”Cea mai bună afacere.” Am răspuns cald și am răspuns sincer.
”Nu vă pot duce repede la destinație, dar vă pot spune o poveste.” Îmi sună și răsună replica asta în minte. Creștem cu povești, citim povești, cumpărăm povești, vindem povești, ne îndrăgostim de povești. E simplu. Funcționăm pe bază de povești.
Astfel, îmi pare acum doar natural să pot suna la companiile de taxi și să pot cere, după pofta inimii, ”un taxi-poveste, vă rog!”
