I se spunea „Lordul” şi a fost, cu siguranţă, unul din cei mai erudiţi şi mai străluciţi oratori ai generaţiei sale. Sunt maghiar din moşi-strămoşi, dar îl păstrez încă în suflet pe Academicianul Camil Mureşanu alături de care am învăţat să iubesc şi mai mult limba română.
În spatele unei poveşti despre eleganţă şi măiestrie în Arta Elocinţei se găseşte, de fapt, o frumoasă lecţie de viaţă pe care un maghiar o retrăieşte şi o repovesteşte cu bucurie ori de câte ori meditează la ce ar trebui să reprezinte, în realitate, punţile de legătură dintre oameni şi culturi. În acest interval de timp, când în oraşul nostru se derulează zilele culturii maghiare, am ocazia să mă gândesc mai des la un asemenea Om. De o jumătate de an, el nu mai este printre noi, dar continuă să-mi aducă aminte că Arta Elocinţei înseamnă, întâi de toate, Arta de a fi Om, iar de aici decurge restul. L-am cunoscut în anii studenţiei, dar nu-mi imaginam că îmi va marca atât de mult vocaţia. Pe atunci, deşi se retrăsese din viaţa universitară, făcusem o petiţie împreună cu colegii, rugându-l să mai vină o dată pentru a ne ţine câteva prelegeri magistrale. A venit şi a fost mai mult decât magistral, mai ales pentru felul în care a spus ceea ce avea de spus. Avea un talent deosebit de a te face să simţi că, indiferent de etnie sau de confesiune eşti important pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ştii, iar din aceasta fiecare are de învăţat.
Fusesem plăcut surpins că „Lordul” cunoştea limba maghiară, îi citea pe clasicii maghiari, îi plăceau subtilităţile de limbă, iar marii oratori ai Ungariei, din vremuri de odinioară, reprezentau pentru el un subiect de reflecţie profundă. Am rămas împreună cu Domnia Sa pe baricadele ştiinţei, răspunzând invitaţiei de a lucra la acelaşi institut, deşi, pe atunci, eram doar student. Fusese prima dată când simţeam că un mare erudit, departe de a se fi poticnit de diferenţa etnică dintre noi, a ales să-mi dea o şansă. A fost ca şi când, la început de drum fiind, cineva te poartă pe braţe şi te ajută să faci primii paşi într-o lume în care nu intri uşor, dar care îţi oferă posibilitatea să te dezvolţi mult şi să fii mai bun decât eşti. Am început, astfel, să discutăm cu Domnia Sa multe detalii de limbă maghiară, colaborând la traduceri de corespondenţă atât de epocă, cât şi din vremuri mai actuale. Cu acele ocazii am demarat călătorii mai frecvente printre subtilităţile limbii române, iar încetul cu încetul m-am îndrăgostit tot mai mult de limba lui Eminescu ca de acel loc unde simţi nevoia să revii frecvent în semn de respect şi admiraţie.
Într-una din zile, remumitul academician mi-a arătat o celebră scrisoare pe care unul din cei mai respectaţi poeţi maghiari ai Clujului, Reményik Sándor, i-a trimis-o tatălui său, Teodor Mureşanu, şi el poet de mare talent originar din Turda. Lucrând cot la cot pentru traducerea acelui crâmpei de măiestrie în comunicare, am ajuns să constatăm faptul că, şi în vremuri de odinioară, oamenii cultivaţi de mare fineţe interioară, chiar au ştiut să facă abstracţie de orice diferenţă confesională şi etnică, lăsându-se uniţi mai ales de talentul creator ce dă naştere la atâtea şi atâtea frumuseţi artistice. Am înţeles atunci mai bine că punţile de legătură între oameni şi culturi diferite apar cu precădere în clipa în care nu te mulţumeşte doar curiozitatea de a vedea cum este la celălalt, ci vrei să şi iei de la el cu cea mai mare deschidere, pentru propria ta evoluţie lăuntrică, ştiind să-i oferi şi tu ceva mai apoi.
Un „Lord” îmi oferise mult de-a lungul anilor prin încrederea sa şi nu o dată m-am întrebat ce ar fi trebuit să ofer eu în schimb. S-a întâmplat că, în ultima perioadă a vieţii, a ieşit odată la o plimbare de rutină care aproape că i-a fost fatală. Slăbit din cauza bolii, sub povara căldurii sufocante, nu a fost departe de a se prăbuşi pe asfaltul fierbinte. Eu eram în preajmă, realitate pentru care, alături de o colegă inimoasă, l-am putut prinde la timp pentru a-l conduce acasă, chiar purtat pe braţe. Istoria s-a repetat, astfel, la o altă scară, dar cu aceleaşi personaje, într-o altă ipostază, ca şi cum ar fi vrut să ne înveţe, încă o dată, parcă aceiaşi lecţie de care trebuie să ne amintim tot timpul: chiar dacă culturile noastre sunt diferite, avem ce să ne învăţăm reciproc şi se prea poate că, uneori, este necesar să ne ducem în braţe unii pe alţii, întrucât destinul nostru chiar este să rămânem împreună în această parte de lume…
