Stau liniștită cu nasul afundat într-o carte despre arta simplității. În fundal cântă Carla Bruni, iar sub mine zace una dintre cele mai pufoase perne mari și verzi din tot Cărtureștiul. Puține lucruri pe lumea asta mă pot face să îmi ridic ochii din carte în astfel de momente.
De această dată au fost două cizmulițe negre, vintage.Plimbându-mi privirea pe ele, în sus, dau de o rochiță roșie, ruptă parcă din povestea cu Hansel și Gretel. Absolut adorabilă. Rochița îmbracă o fetiță mică și blondă, cu ochi mari și curioși, care se uitau fix la mine. Nici n-apuc bine să îi zâmbesc, că îmi și întinde o cană de plastic, colorată. Într-o mână ținea cana pentru mine, în cealaltă o cană identică pentru ea. Iau frumos cana și o întreb ce ar trebui să fac cu ea. Cu o ușoară revoltă în glas îmi răspunde „Bea ceai cu mine!” După care începe să soarbă zgomotos și cu poftă din ceaiul imaginar. Duc și eu cana la gura și încerc să gust ceaiul. Prinsă încă în pragmatismul și realismul cărții din care citeam și din dorința de a nu o amăgi, îi spun frumos că eu una nu am ceai în cană dar dacă vrea cumpărăm un ceai împreună și stăm la o poveste.
Au urmat câteva secunde de pauză. A adoptat o mutriță serioasă și privirea fixă. După care, cu un ton grav, mi-a spus „Este ceai de mere. Și e foarte bun. Dar nu te concentrezi tu destul!”
Mda. Uite-așa, rapid și scurt, am primit o replică la care nu am mai avut ce răspunde. Am zâmbit larg, am luat cana în mână, am început să sorb cu poftă și mai-mai că am simțit chiar nevoia de puțină miere în ceai. Cine știe? Poate că, din când în când, pur și simplu nu ne concentrăm îndeajuns. Poate că nu ne folosim imaginația îndeajuns. Și poate că din când în când pur și simplu avem nevoie de o discuție cu un copil de 3 ani ca să ne amintim ce înseamnă viața.
