Cu o voce calmă și sigură, Mihai Aldea îi spune pacientului să lase piciorul moale, își flexează tacticos brațele și apasă ferm un tendon din zona genunchiului, insistând câteva secunde înainte să-i dea drumul. E vizibil obosit, cu cearcăne vechi în jurul ochilor, dar privirea e sprintenă și mișcările precise. După muncă, ce începe dimineața devreme, își primește pacienții la cabinetul său de lângă Parcul Central și își încheie ziua seara târziu, adesea după ce răspunde și vreunei urgențe ce necesită deplasarea la domiciliul pacientului.
Admite că meseria de terapeut este solicitantă dar că nu s-ar mai întoarce niciodată la viața dinainte. Și cine s-ar mai întoarce, la o slujbă sigură, un post cu răspundere în bancă și o remunerație pe măsură?? Cu siguranță nu cineva interesat de ceea ce nu se poate măsura în bani.
La 43 de ani, și după 17 în bancă, Mihai Aldea a hotărât să își schimbe viața.
De când terminase Politehnica, a urcat treaptă cu treaptă în ierarhia bancară până a a ajuns la un post sigur, bine plătit și cu responsabilități pe măsură. Urcușul nu i-a fost nici scurt și nici ușor: a intrat în bancă în 97, pe un program de 4 ore și un salariu minimal, după un an a avansat la 8 ore și un salariu acceptabil, a instalat primul bancomat din oraș, pe strada Gh. Doja, a gestionat Tezaurul unei bănci importante, a administrat credite și a ajuns să fie auditor intern pentru sucursale din toată țara. În acest punct al carierei sale, într-o deplasare la București din ajunul Crăciunului 2007, un preinfarct îi amintește lui Mihai să își re-evalueze sănătatea. Programul haotic, orele lungi țintuit pe scaun și călătoriile frecvente îl căpătuiseră cu un corp supraponderal, obosit, surmenat și o minte turată la maximum. După atac, și timp de aproape un an și jumătate, o senzație persistentă de confuzie, panică și amețeală l-au forțat să își reducă deplasările la strictul necesar și orele de muncă la minimum. Chinuit de o senzație de moarte iminentă și atacuri de panică frecvente, se simțea prins într-un cerc vicios și toate instinctele lui îi spuneau să plece. Să renunțe la postul lui, să evadeze, să facă altceva. Să fie mai sănătos, să petreacă mai mult timp cu familia, să își ducă soția la cursuri de dans, să trăiască.
“După 45 de ani, în societatea asta nu mai exiști, în ochii tuturor ești mort. La vârsta asta trebuie să fii deja undeva sus, să ai locul tău, bine cimentat, să fii o mașină… “
Numai că inima îi dăduse deja semnalul de plecare: era clar că nu mai putea fi o mașină. Era imperativ să plece din bancă și își dorea să facă altceva. Dificultatea a fost să găsească cumva o cale de ieșire, o ocupație care să îi poată asigura un venit, să nu îl solicite într-atât și care să îi lase timp pentru viața care și-o dorea. “Nu am niciun talent, nu sunt îndemânatic, nu știu să meșteresc chestii, să repar. Nu am nimic extraordinar. Nu știam de unde să o apuc,” își amintește el.
Terapia Bowen- răspunsul la frământări.
Din întâmplare, a început terapie Bowen pentru durerile de spate și picioare ce îl supărau.. Recunoscută pentru eficiența sa în tratarea afecțiunilor interne și reducerea duratei convalescenței, tehnica Bowen este o formulă de re-echilibrare neuro-musculară, ea lucrând atat prin sistemul nervos, la nivel structural și muscular, cât și prin sistemul circulator și limfatic. Mihai observă mari îmbunătățiri chiar după prima ședință și în 2012 hotărăște să se înscrie la primul modul Bowen, cu gândul să-și ajute familia. Începând pregătirea la începutul anului următor, și-a schimbat dieta, a învățat să mănânce regulat și mai echilibrat, să țină posturile, și-a regăsit credința, a făcut o vizită la psiholog, și … a plecat din bancă. Privind înapoi, nu-și dă seama cum au putut să se aranjeze lucrurile atât de bine, cert este că, pe când a început pregătirea, tot atunci au început să îl caute primii pacienți. La început era reținut să pună mâna pe necunoscuți dar Bowen-ul a început să-i placă foate mult și a reușit să-și facă mână. Faptul că vede rezultate imediate după terapie, că oamenii chiar se simt mai bine, că îl caută să-i mulțumească, îl face să se simtă util și împlinit, și îl bucură nespus: “Și acum mă simt obosit, dar nu mai vreau să mă pensionez. Vreau să fac Bowen până mor. Vreau să ajut oamenii.“
Are acum un program mai lejer decât înainte ?
Se trezește mai de dimineață, începe ziua mai devreme și o termină mai târziu, lucrează mai mult, dar mai cu plăcere, e mai activ și face mai multă mișcare, își face timp și pentru pasiuni, și, cel mai important, nu mai visează să evadeze. Cel mai important lucru pe care l-a dobândit, spune el, este speranța pentru viitor.“Am evadat, dar sunt acum în tranziție.. Am început totuși să simt cum e să fii propriul stăpân și pot să văd luminița de la capătul tunelului. N-am ajuns la ea, dar știu că e acolo. “
