N-am mai văzut Clujul de trei săptămâni. Fără virgulă, fără jumătăți de măsură. Trei săptămâni, fără plus și fără minus. Am văzut Iașiul, Bucureștiul, Brașovul, Sibiul și Timișoara, în schimb. Nu pentru prima dată, e drept. Dar le-am văzut cu adevărat. Cu bune și cu rele. Cu Clujul în suflet. M-am surprins patrulând printre ceainăriile vechi ale Bucureștiului, enervându-mă pe lipsa lor din Cluj. Mi-am dorit din nou și din nou restaurante libaneze în Cluj, desfătându-mă cu bunătățurile lor în Iași.
Am înțeles din nou de ce îi spunem ”mica Vienă” Timișoarei și am zâmbind larg înspre libertatea bicicliștilor din Sibiu, visând la pistele de bicicletă ce vor fi cândva respectate în Cluj. Am văzut Clujul mic și l-am văzut și mare. Termenul de comparație face mereu diferența.
Uneori, când sunt departe, mă întreb de ce iubesc orașul ăsta așa de mult. Orașul, să ne înțelegem. Nu familia, prietenii sau alte amintiri formate de-a lungul anilor. Ce pulsează în orașul ăsta de face să pălească nevoia de clădiri maiestuoase interbelice, restaurante libaneze și mai știu eu ce alte nevoi cu care mă mai trezesc dimineața?
Răspunsul a venit repede. Din nou. Iaca, asta pulsează în orașul ăsta numit Cluj. Patrulând astăzi pe Memorandumului, în ritm de corporatist convins, cotrobăind după portofel, îmi scapă un plic din geantă.
Un băiețel brunet bine, ce-abia-mi ajunge pân’ la brâu, cu o clătită cu ciocolată într-o mână și o șapcă șmecheră și gri pe jumătate de cap, strigă după mine, fugind: “Doamna, doamna, v-a căzut ceva!” Dau să mă aplec dar el, mai sprinten și mai nărăvaș, prinde primul plicul și-l ridică glorios. Mi-l dă să-l văd, vede și el că-i gol și nici n-apuc să zic mulțumesc (cu intenția de a-l pune înapoi în geantă și a amâna aruncarea lui pentru a treia oară luna asta), că-mi spune: “Dați-mi mie dacă nu vă mai trebuie, îl arunc eu la gunoi.”
Simt nevoia să repet replica asta: “Dați-mi mie dacă nu vă mai trebuie, îl arunc eu la gunoi.”
Și-uite așa pleacă băiețelul meu misterios, hotărât, spre coșul de gunoi. Mai ia o mușcătură din clătită, aruncă plicul la gunoi și își vede liniștit de treabă.
Acum, concluziile ar fi multiple și evidente pentru orice om cu minim de bun simț. O gură de aer proaspăt, nu altceva. Nu pot scăpa însă de gândul ce m-a lovit pentru câteva secunde, inițial, când băiețelul din poveste s-a oferit să-mi arunce plicul la gunoi. Da. Ca mulți alții, sunt sigură, spre rușinea mea, am fost convinsă c-o să-mi ceară bani. Mi-a fost silă de primul meu gând, ulterior. L-am alungat repede. A fost înlocuit de drag și de un zâmbet larg pe față.
Astăzi, pe străzile Clujului, un copilaș de vreo 6 anișori, cu șapca gri și clătita plină cu ciocolată, mi-a dăruit cea mai frumoasă lecție. Am hotărât repede și răspicat că așa vreau să îmi cresc copilul. Așa mi-ar plăcea să ne creștem toți copiii. Într-o zi, mi-am spus, copiii noștri vor spune “dați-mi mie, lăsați că arunc eu asta la gunoi.” Și cineva, așa ca mine, o să se uite cu mândrie după ei.
Copii ca băietul de pe Memorandumului or fi mulți în lumea asta mare, nu zic nu. Dar mie lucrurile astea frumoase mi se întâmplă în Cluj. Un bătrân ce vede în mine soția lui la semafor și îmi zâmbește cald, un băiețel ce se oferă să îmi arunce hârtiile la gunoi, un taximetrist care mă duce la destinație deși nu e taximetrist. O fată frumoasă cu eșarfă roșie și păr creț, de care m-aș fi putut ușor îndrăgosti într-un alt moment, într-o altă scenă. Toți oamenii aceștia frumoși pe care nu îi cunosc, care nu îmi datorează nimic și cărora nu le datorez nimic și care umplu zilnic străzile Clujului. Asta pulsează în orașul ăsta. De asta te poți lipi.
