„În orice suflet, care a trecut vreodată pe aici, a rămas cu siguranţă, undeva în profunzimile sale, acel Cluj pe care îl preţuim, îl respectăm, îl reînviem şi îl visăm cu toţii de atâtea şi atâtea ori” – scria, cu entuziasm, unul din cei mai celebri poeţi ai acestei urbe din vremuri de altădată. 1871-1914 sau epoca cea mai frumoasă din istoria Clujului romantic… „Nebunia” a început atunci! Au fost ani de neuitat, de visare, de optimism, de speranţă şi progres, de modernizare şi elan sufletesc unde farmecul, eleganţa şi bunul gust au lăsat urme neşterse peste locuri, clădiri, dar mai ales peste oameni.
În vremurile acelea memorabile, „Oraşul Comoară” delecta pe oricine cu un aer burghez rafinat, semn al unei faze noi în evoluţia sa proprie. Schimbările majore care s-au petrecut aici, mai ales în viaţa social-politică şi culturală, au reprezentat o certitudine încântătoare: dezvoltarea Cetăţii se produsese pe toate direcţiile, iar perspectivele se prefigurau a fi şi ele extrem de promiţătoare. Peisajul citadin a scos, astfel, la iveală instituţii noi care s-au dovedit a fi, până la urmă, principalii „fermenţi” sau factori de reuşită în complicatul proces de reînnoire a societăţii.
Prin efortul intelighenţiei au putut lua fiinţă, întâi de toate, diverse asociaţii sau instituţii financiare de credit: Societatea de Credit Ipotecar, Casa de Economii, Casele Unite de Economii Transilvane etc. Din punct de vedere urbanistic s-a impus o regularizare a străzilor, dar mai ales modernizarea centrului oraşului. S-a înfiinţat şi o comisie edilitară pentru construcţii care, împreună cu consiliul orăşenesc, au controlat întregul proces urbanistic.
S-au deschis străzi şi pieţe, cofetării, cafenele, parcuri şi hoteluri, iar în paralel s-au mai conturat şi zone noi, aglomerate, dar cu străzi înguste şi case mici. Sistematizările făcute au reuşit să schimbe radical faţa întregii citadele. Terenurile virane au fost ocupate treptat de palatele noilor instituţii administrative, de învăţământ şi cultură: Palatul Justiţiei, Palatul Direcţiei Regionale a Căilor Ferate, Palatul Finanţelor, Clădirea Direcţiei Poştelor, Incinta Prefecturii, Palatul Academiei Comerciale etc. Tot acum, în cea mai frumoasă epocă, Clujul s-a impus ca unul din cele mai importante centre ale învăţământului universitar din Transilvania.
Iniţial, la Liceul Academic Piarist, au început să funcţioneze trei facultăţi: de ştiinţe juridice, de medicină şi filosofie. Lor li s-au adăugat Colegiul Reformat şi cel Unitarian, pentru ca, în anul 1872, Împăratul Franz Joseph însuşi să aprobe înfiinţarea unei mari Universităţi la Cluj care să reunească patru facultăţi: drept, medicină, filosofie şi ştiinţele naturii. Momentul în sine a reprezentat încununarea unei lungi şi susţinute campanii a elitelor din comunitate care au căutat mereu să pună în valoare potenţialul cultural, ştiinţific, dar mai ales cel uman din zonă.
Dincolo de această efervescenţă culturală însă, cei mai mulţi ştiau să trăiască la maxim mirajul vieţii în simplitatea ei copleşitoare. Erau timpurile în care oamenii îşi scriau scrisori pe hârtie parfumată, aşteptând cu înfriguare, săptămâni întregi, pentru mult râvnitul răspuns. Pe atunci, curtoazia şi bunele maniere erau ridicate la rang de artă, iar rafinamentul vestimentaţiei, punctualitatea, parolismul şi măiestria conversaţiei reprezentau nimic altceva decât semne de fineţe şi nobleţe demne de toată stima.
În anii aceea de entuziasm, locuitorii de pe malul Someşului ieşeau adesea, revăzându-se unii cu alţii acolo unde muzica şi dansul, din cele mai irezistibile baluri, nu făceau decât să descreţească frunţile şi să înălţe spiritele. Clujul din acei ani era, poate, mai prăfuit, însă plin de culoare, timpul curgea şi el mai lent, iar oamenii găseau totuşi răgazul să se oprească des unul în faţa celuilalt pentru a-şi scoate pălăria-cilindru în semn de respect.
La o cafenea, la o halbă de bere, la un can-can sau poate chiar într-un parc sub clar de lună, vâslind cu barca în faţa Casinoului, clujenii din Belle Époque au ştiut mereu să spună poveşti minuntate în care şi-au eternizat farmecul timpului lor.
Noi le regăsim pe toate acum, întrucât locurile, zidurile, inscripţiile, scrisorile şi amintirile grăiesc mai încântător ca oricând. Ne este foarte dor de tot ceea ce a fost şi, din fericire, timpul încă mai are răbdare. Încă mai putem descoperi şi încă mai putem retrăi mirajul de odinioară al poveştii „Oraşului Comoară”.
S-a încheiat ea vreodată?! A fost, este şi va fi… Neverending Story. Semn că legenda unică a oraşului de pe Someş va merge, cu siguranţă, mai departe…
