Un parc, asemănător naturii rurale, transplantat în oraş, poate întotdeauna să instaureze un calm reverenţios în mintea şi inima Omului… Sunt cuvintele unui celebru reformator social care a trăit în prima parte a epocii romantice. Era un interval de timp în care oraşele europene se aflau într-o continuă expansiune, iar impactul industrializării accelerate i-a determinat pe cei mai mulţi dintre edili să vadă în edificarea unor grădini urbane extinse, puse la dispoziţia publicului, o soluţie inteligentă la multe probleme sociale.
Tocmai acestea reclamau, din ce în ce mai mult, un accent sporit plasat pe ideea de sănătate, igienă şi reîntoarcerea la natură implicit. În perioada Belle Époque, oraşul de pe Someş avea deja conturat o veritabilă tradiţie în acest sens, iar spaţiile sale verzi deveniseră, cu adevărat, de referinţă. Capetele încoronate, care s-au bucurat de mirajul lor, nu au putut decât să confirme un adevăr pe care istoria acestei urbe l-a consemnat în paginile sale cu mult timp în urmă: Clujul era, întradevăr, un Oraş Verde.
Prima tentativă serioasă de creare a unui spaţiu de promenadă pentru această cetate a avut loc încă în anul 1790. Atunci, contele Hallér şi soţia sa Zsuzsanna au dorit să deschidă o grădină unde să-şi poată primi musafirii care îi vizitau foarte frecvent. După tradiţie, însuşi Împăratul Iosif al II-lea s-ar fi plimbat plin de încântare în acest loc cu ocazia vizitei sale în Transilvania pentru ca, ulterior, în anul 1817, suveranul Francisc I să se oprească şi el în grădina Hallér, căutând odihnă şi relaxare. Nouă ani mai târziu, Asociaţia de Femei Clujene condusă de soţia baronului Jósika János a propus ca acest loc minunat pentru plimbare şi destindere să primească denumirea de „Grădina Poporului”.
Preluând demersul, Doamnele Clujului de altădată au intenţionat ca un număr tot mai mare de oameni să se poată bucura de un asemenea spaţiu care era, cu adevărat, aparte. A fost şi motivul pentru care, în ziua de 1 februarie 1827, ele au încheiat un contract cu autorităţile oraşului, valabil pe 12 ani, angajându-se, prin aceasta, să ia în grijă parcul contra unei chirii anuale de 10 frt. Respectiva ocazie a adus în prim plan şi alte iniţiative importante ca de pildă consolidarea malului Someşului, săparea unei fântâni pentru apă proaspătă, dar şi construirea unei alei.
După un deceniu, „Grădina Poporului” a revenit în grija autorităţilor orăşeneşti care au decis alocarea unor fonduri suplimentare pentru un loc de promenadă mai bine sistematizat. Iniţial s-a creat o Comisie specială în acest sens, iar mai apoi o structură distinctă care s-a numit „Societatea Parcului”. Intenţia acesteia a fost aceea de a extinde arealul de mişcare, motiv pentru care s-au început negocieri intense cu proprietarii grădinilor din jur.
Planul de lărgire al parcului a fost încredinţat, iniţial, inginerului Herman Sámuel. Sfătuit de comitetul membrilor fondatori ai Societăţii, el a luat în calcul crearea unor puncte de atracţie care s-au şi realizat, de altfel, în perioada dualismului austro-ungar: un lac pentru plimbări cu barca, un foişor destinat famfarei militare şi o cofetărie.
În vederea protejării parcului de posibile inundaţii, pe malul Someşului, s-au ridicat un fel de parapeţi din lemn şi saci cu nisip. Tot atunci s-au conturat principalele alei, iar arborii au fost aduşi tocmai din Bonţida. Ulterior, în anul 1897, celebrul arhitect Pákei Lajos a proiectat ceea ce a fost considerată a fi, pe bună dreptate, bijuteria parcului: clădirea Casinoului sau „Pavilionul spaţiului de promenadă.” Edificiul fusese gândit în vederea organizării unor evenimente mondene, servind ca loc de întâlnire, restaurant şi cafetărie cu muzică pentru destindere.
Clădirea în sine, la fel ca şi parcul în marele său ansamblu, erau simbolurile unei lumi care gustase deja din beneficiile progresului şi ale modernizării. Situaţia economică relativ prosperă a Clujului şi a multora din locuitării săi permisese înfrumuseţarea oraşului cu acele aşezăminte ce trebuiau să aducă un spor de salubritate şi de confort. Dar, mai presus de toate, parcul cel mare a fost răspunsul matur prin care oraşul de pe Someş s-a putut apropia de galeria comunităţilor civilizate ale Imperiului Dunărean care, în acel răstimp, au înţeles un adevăr fundamental: a avea un spaţiu, respectiv un oraş curat, aerisit, înconjurat de verdeaţă ţinea nu doar de estetică, ci şi de o morală creştină sănătoasă.
În mentalitatea epocii, a iubi patria, locurile natale înseamna să te raportezi cu ataşament şi echilibru la frumuseţile, bogăţiile şi resursele ei, dar de aşa manieră încât ele să poată fi transmise şi generaţiilor următoare. Între multe altele, Clujul este în măsură să ne ofere şi azi un parc minunat în ale cărui pagini de istorie noi avem ocazia acum să ne scriem marile trăiri: emoţii, gânduri unice şi iubiri savurate, clipă de clipă, la intensitate maximă.
Poate şi de aceea, Parcul nostru este şi va fi mereu locul plimbărilor de vis, în amintirea vremurilor frumoase de altădată, care ne impulsionează tot timpul să trecem cu entuziasm pragul speranţei…
