Un țânc de câțiva anișori, cocoțat pe umerii lui taică-său, face semn unei tinere ce merge pe langa ei, purtând o pancartă pe care scrie cu majuscule roșii și verzi “Roșia Mortală,” că vrea să țină și el pancarta. Tânăra zâmbește surprinsă și tatăl îi explică “Ne place mesajul, e foarte tare! Putem să facem o poză?”
Copilul primește pancarta, o agită mulțumit în timp ce mama apasă pe click de câteva ori, restituie pancarta și o iau toți trei înainte, puștiul pe umerii tatălui, mama făcând poze pe lângă ei.
Câțiva pași mai încolo, o mămică ce poartă simbolul Roșiei Montane colorat pe obrazul drept, ridică sticluța de plastic căzută din mâna copilului din cărucior și i-o dă înapoi, încurajându-l s-o zdrăngăne în continuare.
Desupra capetelor participanților la marș, se ițeste ici și colo câte-un cap de pici, impresionat să vadă atâta lume la un loc plimbându-se împreună. Un altul, de câteva luni, doarme dus într-un soi de eșarfă, atârnat de un tătic ce scandează mai încet, să nu-l trezească “Dacă vă pasă, ieșiți din casă!” Oamenii merg lejer unii pe lângă alții, unii zornăind din sticle de plastic, alții suflând strident în fluiere, scandând aceleași lozinci, pe diverse tonuri.
Ceva mai în față, o fetiță și un băiat, colegi de grădi, se întrec energic la pedalat pe biță de colo-colo, în timp ce părinții îi supraveghează atent din spate, strecurând câte-un “întoarce-te” printre “Uniți…Salvăm…Roșia… Vino-înapoi! Montană!”.
Nu e ca și cum mulțimea ar fi plină de ei, dar dacă te uiți cu tot dinadinsul, mai vezi câte-un copil, pe picioarele lui sau în cărucior, cu o mutriță pe jumate uimită, pe jumate speriată sau doar curioasă de ce se întâmplă în jur. Plimbarea asta e clar diferită de cea din jurul blocului, de drumul până la școală sau la grădi, de joaca de zi cu zi. Joaca asta e diferita, și sigur n-o s-o uite în grabă. Dacă e mai mărișor, poate mâine dimineață se va trezi strigând, ca și băiețelul unei prietene, “făRĂ nuci în GURĂ!” pentru că el nu știe ce-i aia cianură și a reținut ce a înțeles. Poate va scanda tot drumul până la grădi ““muriți…salvăm…rosșia montană!”, fără să-i pese de trecătorii ce se uită lung dupa el și maică-sa. Dacă e la școală, poate se va juca cu colegii “de-a Roșia” sau va explica cui vrea să știe de ce s-au dus ai lui la protest.
Chiar dacă a ieșit doar o dată la marș, a avut deja ocazia să meargă pe jos câteva ore bune, la pas, strigând și bătând din palme. Foarte tare pentru un joc.
Poate părinții i-au explicat că de fapt nu e un joc, că oamenii mari fac asta pentru ca el și alții să aibă șansa să crească într-o țară păstrată curată, și la propriu și la figurat. Cu siguranță că îi va lăsa o impresie puternică. Nu ar fi de mirare să se mândrească cu întâmplarea asta peste ani buni, când va fi adult și i se va părea natural să fie activ și implicat în ce se întâmplă în jurul lui.
Dacă e și mai mărișor, e foarte posibil să aibă chiar o părere personala despre asta, de exemplu că ar fi bine să lăsăm aurul “acolo unde l-au ascuns spiridușii”, după cum scria pe pancarta unei școlarite din București. Iar dacă și-a făcut o părere, înseamnă c-a reușit să facă ceva ce mulți adulți din jurul său n-au reușit, în pofida amplorii fenomenului anti-exploatare și a avalanșei de informații.
Să ai o părere, înseamnă deja să ieși din căldurica nepăsării, să te implici, să ocupi o poziție, fie pro, fie contra. Înseamnă să nu mai fii pasiv. E cel mai mic lucru pe care ești dator să-l faci, confrunat cu o problemă care te privește. Să conștientizezi, să judeci, să ai o părere și să ți-o asumi. E-o joacă de copii.
