Va veni vremea când toţi vor şti că Eu am inventat Secolul al XIX-lea… Sunt ultimele cuvinte pe care cel mai celebru criminal în serie din perioada Belle Époque le-a lăsat moştenire posterităţii, gravându-le pe perete cu sângele ultimei sale victime londoneze. Cruzimea lui a fost fără margini, iar sarcasmul şi orgoliul bolnav de care a dat dovadă l-au transformat în timp, cu ajutorul presei din acea vreme, în cel mai misterios şi mai căutat asasin din toate timpurile.
În momentul în care Agenţia Centrală de Ştiri din Londra s-a îngrozit, citindu-i scrisoarea elegant elaborată şi trimisă cu semnătură proprie, iar Scotland Yardul s-a „delectat” cu coletul ce conţinea rinichiul extras cu o meticulozitate diabolică din cea mai „proaspătă” victimă, o nouă legendă s-a ridicat la orizont: Jack the Ripper/Jack Spintecătorul.
Din 1888 şi mult după anul 1891, Londra a fost terorizată de măiestria macabră a acestui Lord Întunecat al Crimei care trăia din plăcerea sadică de a umili autorităţile şi poliţia metropolitană, servindu-le cadavre „prelucrate” cu lama sa rece şi necruţătoare. Timp de câţiva ani buni, presa din Regatul Unit a explodat nu o odată, relatând despre cea mai nouă victimă a Spintecătorului.
De obicei, la miezul nopţii sau la prima oră a dimineţii, după ce obosise să aştepte poliţia să ajungă odată, el dispărea lejer cu câteva minute înainte, lăsând în urmă o nouă „capodoperă monstruoasă” şi o serie de feţe stupefiate: cine era, de fapt, Jack Spintecătorul? Nimeni n-a ştiut vreodată cu exactitate. Cert este că, după câteva zeci de victime răpuse în cel mai brutal mod posibil, Lordul Întunecat al Crimei a dispărut fără urmă. Poliţia a triplat efectivele în întreg Regatul, s-au pus recompense mari pentru prinderea lui, presa îl căuta şi ea, însă macabrul personaj nu şi-a mai făcut simţită prezenţa. Se pensionase? Luase doar o pauză? Obosise, oare, să tot opereze şi să umilească Scotland Yardul fără să aibă un rival pe măsură? Plecase în altă parte? Posibil…
La un an după ce Bram Stocker a publicat celebrul său roman „Dracula” (1897), ce făcuse furori în epocă, semnătura lamei lui Jack Spintecătorul a reapărut din nou. Dar, de data aceasta, nu în Londra. Din anul 1898, presa maghiară din Clujul perioadei dualismului austro-ungar a luat foc nu o dată, relatând cele mai oribile crime comise de cineva cu o cruzime inimaginabilă.
La miezul nopţii sau la primele ore ale dimineţii, victimele pe care poliţia austro-ungară le-a depistat în suburbiile Clujului, dar şi în alte zone limitrofe, au băgat spaima în autorităţi care s-au văzut, brusc, depăşite de situaţie. În ciuda eforturilor depuse, criminalul nu a fost prins. De fiecare dată, el lăsa în urmă câte o capodoperă monstruoasă care se încadra surprinzător de bine în tiparul asasinatelor de la Whitechapel. Venise Jack Spintecătorul în Transilvania? De ce să fi făcut aceasta?
În anul în care Bram Stocker l-a adus în atenţia lumii pe Contele Dracula, critica de specialitate a fost generoasă în laude. Cititorii erei victoriene au savurat romanul pe deplin, mulţi dintre ei afirmând chiar faptul că era senzaţia anului. Sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherlock Holmes, s-a declarat şi el entuziasmat, astfel că, dintr-o dată, Contele Dracula a devenit brusc mai mult decât celebru. Figura vampirului care părăseşte Transilvania şi, în drum spre Londra, face ragavii pe vapor, lăsându-l pustiu de oameni, reuşise, întradevăr, să stârnească senzaţie. După mult timp în care se obişnuise să fie cap de afiş pentru ororile sale, Jack Spintecătorul fusese finalmente depăşit de cineva în popularitate şi cruzime. Era ceva deloc uşor de digerat pentru orgoliul şi sarcasmul său bolnav. Să fii citit şi el cartea? Posibil.
Dracula era atunci cel mai savurat roman. Apoi, în altă ordine de idei, profilul pe care cei mai buni detectivi ai vremii i-l conturaseră, a scos în evidenţă un personaj bine pregătit din punct de vedere intelectual căruia îi plăcea să citească şi să scrie, iar după maniera în care îşi pregătea cadavrele pentru livrare, se pare că poseda şi temeinice cunoştinţe de medicină şi chirurgie. Cam până aici ţineau certitudinile vis-à-vis de Lordul Întunecat al Crimei. Prin urmare nu ar fi deloc surprinzător ca un psihopat să fie fascinat de imaginea altui psihopat, mult mai popular, mult mai competent în „măiestria” crimei şi pe urmele căruia el să fi pornit pentru a-şi îngropa definitiv urmele. Până la urmă, cine s-ar fi gândit să-l caute pe criminalul secolului atât de departe, tocmai în mitica Transilvanie de care se lega şi legenda Contelui Vampir?
Crimele oribile, pe care presa maghiară le-a relatat cu groază, ascund în spatele lor o anumită semnătură făcută după un tipar specific, scoţând în evidenţă şi un fenomen care s-a resimţit acut, inclusiv în Transilvania în perioada Belle Époque: o mutaţie a sensibilităţilor şi moravurilor coroborată cu sporirea delicvenţei sociale. Procesul rapid de industrializare, condiţiile adesea insalubre de trai ale muncitorilor din marile centre urbane şi elanul prostituţiei au fost favorizate de toate acestea.
Jack Spintecătorul nu a fost decât o metaforă macabră a unei lumi care şi-a pierdut echilibrul social, afundându-se, astfel, în cele mai periculoase extreme. Invenţia sa a fost certitudinea influenţei lor nefaste asupra societăţii şi a spiritelor în general. Prin urmare şi-a continuat Jack Spintecătorul „capodoperele” inclusiv în inima Transilvaniei? Posibil. Cert este că umbra lui şi a invenţiei sale s-au simţit, cu siguranţă, şi pe aceste meleaguri: Va veni vremea când toţi vor şti că Eu am inventat Secolul al XIX-lea…
Suse fotografii:
Foto 1: www.annakoren.com
Foto 2: www.grayline.com
Foto 3: thinkingsidewayspodcast.com
