Sabina Miclea, voleibalistă: „Văd tot mai mulți copii care nu mai arată sănătos”

Adrenalină, poftă de viață și emoții de nedescris. Sunt doar câteva dintre „cadourile” pe care sportul i le-a făcut voleibalistei Sabina Miclea. Ea spune că sportul a învățat-o să fie responsabilă și să pună în balanță ceea ce își dorește de la viață cu ceea ce își dorește de la sport. Au fost necesare sacrificii, a fost necesar un program alimentar gândit cu grijă, dar rezultatele au venit și ele. Sportul, spune Sabina, nu a răsplătit-o doar cu medalii și cupe, ci i-a adus la pachet o viață sănătoasă, lecții prețioase și o a doua familie.

__________________________________________________

În echipa Interviurilor sănătoase intră astăzi și voleibalista Sabina Miclea. Clujeancă la origini, Sabina este născută pe 4 decembrie 1990. Sabina a activat în cadrul echipei CS Știința Bacău între anii 2010-2016, echipă cu care a câștigat titlul de campioană națională în sezonul 2013 – 2014 și două titluri de vicecampioană, aceasta fiind de altfel cea mai bună perioadă din cariera ei. Din 2017, Sabina s-a întors acasă și joacă la Universitatea NTT Data Cluj.

__________________________________________________

Ca sportiv, ce înseamnă pentru tine un stil de viață sănătos?

Când vorbesc despre un stil de viață sănătos nu mă gândesc neapărat la ideea de mâncare sănătoasă, somn de opt ore în fiecare noapte sau antrenamente. Cred că este mai mult o atitudine, iar eu mă simt sănătoasă atunci când mă simt bine, când mă duc la sală, mă simt sănătoasă după antrenament. Pentru mine este mai important să găsești echilibru între toate aceste lucruri, iar asta este foarte greu. Chiar vorbea cu cineva zilele acestea cu cineva, că ceea ce facem noi, ca sportivi, este un loc de muncă, dar nu este un loc de muncă obișnuit. Nu mergem opt ore la birou și apoi ne vedem de ale noastre. Nu. Toate trăirile, discuțiile, dezamăgirile și realizările din sala de sport mă urmăresc și în viața de zi cu zi. E un bagaj pe care îl am cu mine tot timpul, iar asta face lucrurile mai complicate.

Stilul de viață care vine odată cu „meseria” a fost ceva ce a venit natural pentru tine sau a trebuit să îți impui asta?

Am început voleiul la 11 ani și la 13 ani am plecat la Galați. Acolo m-am format și cu siguranță că disciplina acestui stil de viață nu aș fi avut-o niciodată dacă nu îmi era impusă. Am crescut așa și acum e adevărat că îmi este greu să fiu altfel. Am fost tot timpul într-o echipă, am muncit împreună, am mâncat împreună și am respectat această strictețe.

Spuneai de mâncare. Cu partea de alimentație cum te împaci?

Când am plecat de acasă am avut vreo patru ani în care mâncam foarte calculat. Aveam la echipă un bucătar care ne număra caloriile. Când am trecut la senioare am avut mai multă libertate și nu era nimeni care să îmi spune ce să mănânc și ce să nu mănânc. Atunci a intervenit opțiunea personală și balanța dintre ceea ce îmi doresc eu și ceea ce îmi impun. Am mai avut și probleme, pentru că aveam impresia că după o perioadă foarte strictă, merit să mă recompensez și să fiu o perioadă mai liberă în care să beau sucuri și să mănânc ciocolată. Dar făcând asta mi-am dat seama că nu mă simt bine, că nu sunt ok din punct de vedere fizic și am revenit la mai mult strictețe care în timp a dus la relaxare. Pot acum să mănânc o pizza după meci, pot să ies să beau un pahar de vin pentru că știu că sunt ok atâta timp cât mă antrenez și ard calorii.

Alte interviuri din cadrul campaniei:

• George Florescu, U Cluj: „E important ca părinții și copiii să mănânce împreună și să mănânce sănătos”
• Giordan Watson: „Nu e niciodată prea devreme pentru a începe să mănânci sănătos”
• Emilia Cotul, antrenor personal: „Sportul trebuie să devină o activitate de familie, făcută alături de copii”
• Seno, campioană acasă și în deplasare: „Eram plângăcioasă, dar sportul m-a făcut tot mai puternică”
• Viața de super-campioană a Cătălinei Ponor: „Acum trăiesc sănătos pentru că asta îmi doresc”
• Vlad Căpușan, alpinist: „Micul dejun trebuie să devină principala masă a zilei”
• Florin Mergea: „Încerc să consum acele alimente pe care le consumam în copilărie”
• Bianca Răzor, atletism: „Mișcarea înseamnă viață, iar sportul înseamnă sănătate”

Se vorbește tot mai mult despre relația dintre copii și sport. Gândindu-te la exemplul tău, ce crezi că poate schimba sportul în viața unui copil?

Schimbă felul în care el se raportează la oamenii din jurul său. Am 27 de ani, dar și pentru mine este important să învăț să lucrez cu oamenii. Dincolo de asta, e vorba despre sănătate. Nu sunt adepta ideii că trebuie sport zilnic ca să fii sănătos, dar pentru un copil e foarte important. Acum toată lumea cere scutire de la ora sport. Nu vreau să fiu răutăcioasă, dar văd tot mai mulți copii care nu mai arată sănătos. Au probleme de tot felul și trebuie să faci mișcare. Trebuie și educație care să îi ajute pe copii să înțeleagă cât bine îți face sportul. Ai mai multă poftă de viață când faci mișcare.

În 2013, pe vremea când era la Știința Bacău, Sabina Miclea a fost protagonistă unui moment unic în voleiul românesc. Era semifinala Cupei României, iar echipa Sabinei juca împotriva formației Tomis Constanța. În setul doi al partidei, Sabina a început la serviciu și… a și terminat la serviciu, realizând astfel 25 de puncte consecutive fără ca adversarele să poată face ceva.

Pentru o persoană care nu face sport de performanță, ce crezi că ar trebui să însemne un stil de viață sănătos?

De multe ori m-am pus în postura asta, pentru că o să ajung acolo. M-am gândit ce aș face dacă nu aș mai face sport și aș fi un „om normal”. Am avut perioade cu câte două-trei luni libere și îmi era destul de greu să mă ambiționez să fac mișcare în mod regulat. Din punctul meu de vedere, dacă faci mișcare de două-trei ori pe săptămână, este ok. Fiecare trebuie să facă un lucru care să îi facă plăcere, pentru că este importantă starea de bine de după un antrenament. Să faci sport, indiferent care ar fi el, te ajută să te simți bine. Acum, din mai până în august, o să merg la sală și nu mai fac pauze foarte lungi.

Simți că sportul te-a ajutat din punct de vedere psihologic?

Da. Făcând sport am început să am mult mai multă încredere în mine. Comparând cu persoane cunoscute în copilărie, îmi dau acum seama cât de mare este diferența între un sportiv de performanță și cineva care nu face sport. Ai parte de niște experiențe și trăiri atunci când ești pe teren… este ceva ce nu are termen de comparație. Sportul ne hrănește și partea narcisistă, pentru că lumea vrea să facă poze cu tine, te aplaudă și te felicită pentru rezultate. Eu am avut momente incredibile când jucam la Bacău și, ca satisfacție personală, nu le pot compara cu nimic.

Dacă ar fi să te gândești la câteva lucruri pe care sportul le-a schimbat în viața ta, care ar fi acestea?

Îmi dau seama că atunci când m-am apucat de formarea mea în psihoterapie, exact la asta m-am gândit: știu că sportul nu este ceva ce pot face toată viață. Satisfacțiile trăite și adrenalina se pot asemăna cu momentul în care ajuți un om, dar nu pot fi egalate ca intensitate. Asta cred, deși recunosc că nu am încercat cine știe câte domenii.

Dă dependență adrenalina de pe teren?

Da. Pe de altă parte, prefer adrenalina de pe teren în locul unui salt cu parașuta. E mai sigur lângă fileu.

Mă formez în psihoterapie pentru că am ales să mă pregătesc altceva în momentul în care nu voi mai juca. Nu mă văd antrenând pentru nu cred că aș avea răbdare. Nu aș avea răbdare să mă antrenez nici măcar pe mine.

Ți-a fost greu de-a lungul timpului să te adaptezi cu programul de antrenament?

Sincer, nu îmi dau seama pentru că a devenit ceva foarte normal pentru mine. E mai greu când nu avem meciuri și antrenamente. E de multe ori greu, dar când știi că vine ultimul meci din sezon te gândești ce faci. Sunt dependentă de sport. Aș vrea să mă gândesc că de fapt fără sport, pot face și alte lucruri interesante, dar nu prea e așa. Totul ține de ideea de a aparține unui grup și asta e ceva fără de care mi-e greu să mă văd în viitor.

Au fost în viața ta lucruri învățate în mod special din sport?

Relația cu oamenii dintr-o echipă. Nu ești prieten cu toată lumea. E imposibil. Dar este spiritul de echipă și îți pasă de ele. Sportul te ajută să fii mai empatic și pe mine m-a ajutat mult să am relații mai bune cu oamenii. Într-o echipă trăiești cu niște oameni, te cerți cu ei, îi ajuți și te ajută și treci alături de ei peste tot felul de probleme. Sportul îți aduce o a doua familie și asta nu cred că aș fi trăit-o în altă conjunctură. În viața personală, cu prietenii trăiești momentele de distracție, dar în sport ai prieteni cu care treci prin toate. Tot din sport am învățat să accept faptul că pot să greșesc. Am mai învățat și să îmi accept minusurile. Am învățat și că un eșec nu este sfârșitul lumii, iar asta m-a ajutat mult, pentru că la început îmi era foarte greu să înțeleg. Eram la junioare și eram foarte prăpăstioasă. Mă simțeam cea mai slabă și nu vedeam dincolo de scor. E important să înveți să gestionezi un moment în care pierzi.