Înainte de orice, doresc a sublinia faptul că în esență, nu-mi plac filmele românești. Uneori, reușesc să trec de subiect, care în sfârșit se distanțează vizibil de sfera comunistă care impregna cam orice peliculă românească relativ valoroasă din ultima decadă. Dar apoi, mă irit negreșit la primele dialoguri dintre personajele de pe marele ecran. Ale oricărui film românesc. Mai mult de două astfel de producții pe an îmi este fizic imposibil să vizionez, așa că îmi aleg de fiecare dată titlurile, cu o deosebită considerație și atenție la numele regizorului. Mărturisesc, feblețea mea se numește Mungiu. Filmul „De ce eu?” nu îi aparține.
În continuare, nu îmi propun să vă etalez sub formă de aperitiv, ciorbă, fel principal și desert, subiectul peliculei. Probabil știți că este bazat pe întâmplări reale. Probabil ați fost curioși și ați răsfoit critica de specialitate, mult mai avizată decât mine în a-și da cu părerea. Poate chiar vă mai amintiți date legate de cazul-fenomen al lui 2002. Sau poate prea puțin vă pasă și sunteți doar curioși de noul film al lui Tudor Giurgiu. Și vă dau dreptate. Marketingul (ușor agresiv) din ultimele săptămâni și-a făcut bine treaba. Orașele sunt împânzite cu ditai banner-ele, biletele se vând mai ceva ca și covrigii cu susan, iar cinefilii au subiecte aprinse de discuție. Din punctul meu de vedere, un mare bravo, Tudor!
Revenind la film. De ce v-ați deranja să mergeți să îl vedeți? Dincolo de prejudecăți gen „mi-e nu-mi plac filmele românești” (cum e și cazul meu), filmul merită o șansă. Pe de-o parte, pentru că este prima noastră peliculă ce tratează la modul serios un subiect politic. Sigur, s-au mai făcut și altele (în special înainte de 2000), însă în cazul lui Giurgiu, vorbim de un film documentat cum trebuie, iar trecerea la dramatizare se face într-un mod cât de poate de profesionist. Nu-i poți nega nici aerul occidental, cadrele, culorile, luminile conferind peliculei acel iz sumbru de film est-european, însă nu musai românesc (apropo, ungurii, cehii, polonezii fac filme bune de tot!). În calitate de spectator, poate că nu veți empatiza decât la nivel epidermic cu personajele, însă acțiunea vă va ține. Asta în condițiile în care, pe toate gardurile mediatice s-a prezentat cu lux de amănunte deznodământul dramatic al poveștii. Dar puțin vă va păsa că tânărul procuror de 29 de ani, Cristian Emilian Oprea, se aruncă în gol de pe terasa apartamentului său. Pentru că știți deja asta. Veți fi curioși cum anume se produce transformarea unui om echilibrat, meticulos, ordonat, metodic și cumpătat într-un tip maniaco-depresiv, suferind de mania persecuției, care-și pune capăt zilelor într-un mod deloc spectaculos. “De ce eu?” vă va livra suficient material de rumegat. Și de bine, și de rău.
“De ce eu?” este departe de a fi cel mai bun film românesc pe care l-am văzut. Dar, haideți să lăsăm la o parte caracterul ficțional al scenariului care apără astfel filmul de eventuale discrepanțe cu realitatea politică; haideți să facem abstracție de felul sexist în care sunt tratate personajele feminine, percepute cel mult ca niște individe fără prea multă materie cenușie în creierașele lor de găină (și spun asta pentru că nu prea servesc decât unui pur scop copulativ) care repetă mecanic fraze precum “ce-i cu tine?” sau “nu mai ești tu”; haideți să ne facem că nu auzim modul imposibil de teatral în care mai toate personajele articulează chinuit cuvintele (mi se pare mie sau în realitate, nimeni în țara asta nu vorbește la fel de constipat ca pe marele ecran?); haideți să ne concentrăm pe o poveste care prezintă o realitate atât de specifică țării noastre; un film care, din punct de vedere cinematografic, se prezintă decent; un film care, în ultimă instanță, își face treaba: ține atenția spectatorului pe parcursul a 120 de minute. Și îi dă de gândit. Și de vorbit. Restul, sunt detalii…
