Ascuns undeva în piața 1 Mai și departe de privirile curioșilor, am găsit atelierul domnului Oltean Iuliu. Cu bucuria că meșteșugul acesta al prelucrăii pielii nu s-a pierdut și că trăiește vibrând atât de puternic, am petrecut câteva ore în atelier și mă aflu acum în poziția (grea) de a vă transmite povestea lui. Domnul Oltean face parte din acea categorie de oameni de care auzi de obicei prin recomandare. Oameni care își spun povestea șoptind, deși poate nu le-ar strica un pic de reclamă, oameni cărora le place să facă lucrurile în stilul lor, fără să fie întrerupți de zgomotul orașului.
Domnul Oltean este unul dintre reprezentanții unei bresle pe cale de dispariție. Lumea meșteșugarilor se micșorează pe zi ce trece și ar fi păcat să nu punem fiecare dintre noi umărul la treabă și să ajutăm lucrurile să înainteze nițel.
Atunci când pășești pentru prima dată în atelierul de marochinărie al domnului Oltean, te cuprinde o atmosferă dominată de un miros puternic de prenadez care-ți învăluie nările de la primul pas, un spațiu dominat de bucățile de piele aruncate-organizate-destrăbălate peste tot și cu o oarecare dezorganizare specifică artiștilor. „Domnu’ Oltean, câte bucăți ați croit în total, pentru că mie îmi lipsesc 5 bucăți” – se aude din capătul celălalt al holului. Cu colțul ochiului te privește, cu o parte urmărește tot atelierul și cu o altă parte se ocupă de lucrurile care-i revin din munca zilnică. E greu să-i prinzi atenția și e greu să-i urmărești pașii prin atelier. Într-un moment e la masă cu tine, croiește niște albume și în celălalt moment dispare la capătul holului pentru a verifica dacă ultimele lucrări s-au lipit cum trebuie.
„Lucrez ce cere piața pe de o parte și pe de altă parte produse pe care le fac pentru stoc: marochinărie, decorative din piele, meniuri, portofele, te miri ce.” – și privirea i se îndreaptă către un raft pe care sunt așezate niște albume fotografice. „Mă promovez prea puțin, am un site, mă duc la târguri, publicitate nu prea mai fac deși am încercat mai multe. În general comenzile vin de la sine, oamenii mă recomandă și încet încet lucrurile merg fără să fac eu foarte multe eforturi”.
Adevărul este că domnul Oltean are suficient de multe produse (atât ca ofertă cât și ca stoc) care ar putea să umple un magazin. Multe dintre ele făcute cu măiestrie și dibăcie, acel talent pe care doar munca zilnică, îngrijită și răbdătoare, poate să ți-l aducă. Îmi rămâne foarte clar faptul că e absolut oncontestabilă munca și valoarea pe care o aduc mâinile maestrului, dar sunt ele suficiente într-o lume atât de mecanizată și industrializată?
„Unde-s ciocănele? Unde-a dispărut ăla bun de aici?”, se plimbă agitat prin încăpere, găsește ciocanul și continuă conversația cu mine, zâmbind în stilul caracteristic, într-un colț al gurii, așteptând parcă să-i mai spun ceva: „Am început întâmplător, n-am nimic cu meseria, sunt inginer mecanic, dar mi-a plăcut și m-a prins. Socrul meu era marochinar la Clujana, am început să meșteresc alături de el și văzând că am mână și că-mi ies lucrurile, a vrut să mă învețe. Am lucrat la început la domiciliu, pe comenzi și abia în 1998 am deschis atelierul.”
Sunt 4 oameni în atelierul domnului Oltean, dintre care unul singur pare să fi ieșit de curând de pe băncile școlii. Îmi mărturisește că a ajuns la atelier din întâmplare însă acum a ajuns să-i placă ceea ce face, bucuros că-i ucenic. Într-o societate în care tinerii ies de pe băncile școlii fără a avea o meserie în adevăratul sens al cuvântului, te-ai aștepta să fie coadă și concurență puternică la ucenicia într-un loc care ar putea să te învețe să lucrezi ceva și să creezi. Realitatea e totuși diferită.
„Fetele mele nu-s interesate și vreau să le las să facă ce vor. Dacă-și doresc să vină aici, au ușa deschisă, dacă nu, la revedere. Am tot avut ucenici dar nu s-a legat nimic, nu-i un lucru ușor și nu toată lumea rezistă. În plus, ne luptăm cu chinezăriile, deși sunt meșteșugari pe zona de marochinărie și mai sunt multe lucruri pe care mașinile nu le pot face, încă ne străduim să ne păstrăm locul în piață”.
Cu sunetul mașinii de cusut pe fundal și cu o oarecare dezamăgire în voce, domnul Oltean trece succint prin multele instrumente de promovare folosite și prin enumerarea eforturilor făcute de a reuși în acest meșteșug. „Cea mai bună perioadă pentru mine a fost anul trecut, în sensul că am avut de lucru și mi-am permis să cumpăr materie primă, când prinzi un preț bun la materiale în domeniul ăsta nu poți să stai pe gânduri pentru că mâine nu le mai găsești”.
Lăsând în urmă zâmbetul și energia domnului Oltean și adunându-mi gândurile pe această hârtie, lumea meșteșugului din Cluj pare să ascundă talente care poate nu știu sau nu au forțele să iasă la iveală. Rămâne la latitudinea noastră să ducem mai departe poveștile lor, să le facem auzite și să-i lăsăm pe ei să creeze și să ducă mai departe o artă care încet-încet se stinge.
